Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel, Unde cură-n poale un râu mititel, Plânge şi suspină tânăra domniţă, Dulce şi suavă ca o garofiţă; Căci în bătălie soţul ei dorit A plecat cu oastea şi n-a mai venit. Ochii săi albaştri ard în lăcrimele Cum lucesc în rouă două viorele; Buclele-i de aur cad pe albu-i sân, Rozele şi crinii pe faţă-i se-ngân. Un orologiu sună noaptea jumătate. În castel în poartă oare cine bate? – “Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit; Eu, şi de la oaste mă întorc rănit. Soarta noastră fuse crudă astă dată: Mica mea oştire fuge sfărămată. Dar deschideţi poarta… Turcii mă-nconjor… Vântul suflă rece… Rănile mă dor!” Tânăra domniţă la fereastră sare. – “Ce faci tu, copilă?” zice doamna mare. Apoi ea la poartă atunci a ieşit Şi-n tăcerea nopţii astfel i-a vorbit: – “Ce spui, tu, străine? Ştefan e departe; Braţul său prin taberi mii de morţi împarte. Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu; Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat, Apoi tu aice fără biruinţă Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă. Du-te la oştire! Pentru ţară mori! Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori!”
III Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună; Oastea lui zdrobită de prin văi adună. Lupta iar începe… Duşmanii zdrobiţi Cad ca nişte spice, de securi loviţi.
