Lacrimile iernii
Ceata fulgilor de zăpadă nu mai vine, plutesc pe aripile vântului gazele
de eșapament de la mașinile ce trec în fiecare secundă.
Bunica mea spunea uneori cum se așeza omătul, ca un covor pufos de vată, peste tot pământul. Închidea ochii și parcă ar fi vrut să viseze
copacii ca de gheață, iazul de cristal, cerul ca o oglindă fără sfârșit...,
în nopțile geroase, unde mii de stele scânteietoare, păreau
misterioase chemări, din întuneric.
O lacrimă se ducea sfioasă pe obrazul bunicii mele...
Privind pe fereastră, dimineți la rând, zăream zâna fermecată a iernii, care mă privea nemișcată, doar mărgăritare plăpânde apăreau sub ochii ei, neclintiți, iar eu știam că zâna plânge...