O REPREZENTAŢIE DE ADIO LA CIRCUL STRUŢKI ÎN IARNA ANULUI 1924
Tigrii intrau în arenă unul câte unul.
Pasul lor era mlădios pe nisip. Moale, catifelat, fără vuiet.
Nu ridicau nici în dreapta, nici în stânga ochii lor galbeni ca de sticlă.
După gratii, mulţimea din staluri privea cu răsuflarea înfiorată de teamă
şi de nerăbdare.
Dar pentru tigrii de Bengal nu se afla pe lume această mulţime. Nu
merita nici o privire. Pentru dânşii, acum o singură făptură omenească era:
femeia din mijlocul arenei, înfăşurată în rochia cu solzi aurii şi cu pietre
scânteietoare.
Ochii ei luceau tot aşa de arzători ca ochii tigrilor. Numai că ochii verzi
ai femeii erau poruncitori şi neînduraţi, pe când în ochii fiarelor se citea o
mare şi istovită supunere.
Privirile lor se căutau, se aşteptau, se întâlneau. Era
