Epitetul care defineste frumusetea neasamuita a fetei, ce provenea din "rude mari imparatesti" este un superlativ absolut "prea frumoasa" subliniind originea nobila , dar si grija cu care Eminescu isi alegea cuvintele care aveau o mare forta de exprimare. In cea de a doua strofa este facuta o comparatie ce ilustreaza unicitatea fetei ce justifica alegerea luceafarului