Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă se pot lega prietenii
adevărate între oameni de vârste diferite sau nu, raportându-te atât la informațiile din fragmentul extras din
textul Amintiri despre Delavrancea de Mihail Sadoveanu, cât și la experiența personală sau culturală.
20 de puncte

În redactarea textului, vei avea în vedere următoarele repere:
– formularea unei opinii faţă de problematica pusă în discuţie, enunţarea şi dezvoltarea corespunzătoare a
două argumente adecvate opiniei și formularea unei concluzii pertinente; 14 puncte
– utilizarea corectă a conectorilor în argumentare, respectarea normelor limbii literare (norme de
exprimare, de ortografie și de punctuație), aşezarea în pagină, lizibilitatea.
Admirația și dragostea mea pentru Delavrancea sunt vechi. Eram în clasa a treia gimnazială în
Folticeni – sunt mulți ani de atuncea, nici nu vreau să mai număr – când, într-un mare proces la curtea cu
juri, s-a anunțat că vine Delavrancea. [...] A venit, a văzut și-a biruit. Pe urmă, tot în Folticeni l-am mai văzut,
venind la prieteni ai săi în vacanțele vechi, în tovărășia lui Vlahuță.
Ne despărțeau douăzeci și doi de ani. Am ajuns însă cu timpul să mă apropii de el. Avea pentru mine
un sentiment de frate mai mare, dispus să ocrotească și să sprijine în mine ceea ce era comun în noi –
dragostea de trecut, de popor și de poezia populară. Glasul lui Delavrancea s-a ridicat întâi pentru mine când
am fost propus – încă înainte de Primul Război Mondial – membru corespondent al Academiei.
În vremea războiului m-am apropiat și mai mult de el. Ne-am întâlnit în Iașii refugiului și-l vedeam
zilnic la redacția gazetei România. Pentru noi toți cei care eram adunați în redacția României, Delavrancea
era „nenea Barbu". Îl întâmpinam cu bucurie către ceasul amiezii când venea să ne ceară ultimele vești de
pe câmpul de război.
Chiar din primele zile ale acestei tovărășii, în care el aducea un suflet încă tânăr, ne făgădui
colaborarea; și se ținu de cuvânt. Ultimele lui vorbe scrise au apărut în coloanele României. Nu vă cer altă
plată, băieți, mi-a spus el zâmbind, decât o păreche de bocanci pentru pribegia mea. Sfârșitul călătoriei lui
însă nu era îndepărtat; și bocancii aceia au fost cei din urmă. Era împovărat de griji și de veștile rele ale
acelor zile dramatice. Găsea o mângâiere în dragostea și prietenia celor mai tineri decât el, care, în chip
absurd, nu vedeau înainte decât o primăvară de biruință. Eram îmbrăcat în uniforma de ofițer și eram
conducătorul gazetei. Delavrancea mă prindea totdeauna cu o poreclă afabilă: „căpitane Mihai", cu un
accent de bunătate, care a rămas viu în mine și acum după zece ani de la plecarea lui dintre noi.
Aici, în Iașii pribegiei și ai unirii, Delavrancea și-a înclinat capul lui în aureola albă. Ca după o
năprasnică trudă a întristării a îngenunchiat și și-a dat obștescul sfârșit. A fost pentru noi toți o grea lovitură.
Căci îl văzusem o zi, două înainte; ș-acuma dintr-odată plutea spre ostrovul morții. L-am petrecut la
Eternitatea și l-am încredințat țărânei, care-i mama noastră a tuturor. În fiecare an, când cântă cucul într-o
primăvară nouă, unii dintre prietinii rămași în Iași ne ducem să vedem locul înverzit cu merișor și înflorit
albastru. Acolo am îngropat ceea ce a fost, mai ales, o inimă.

Mihail Sadoveanu, Amintiri despre Delavrancea