Ajutor ex 4
Textu

Iar pe la începutul lui decembrie, odată cu primii fulgi de zăpadă, începură să pice și tezele, una după alta!

Au fost cele mai grele şi mai pline de emoție teze din cariera mea școlărească, desigur şi pentru că au fost primele lucrări scrise, date la liceu.

La mai toate materiile am obţinut note bunicele: 7 şi 8, că învățam cu destulă conştiinciozitate. La Română, însă a fost ceva la care nu mă aşteptam nici eu, nici colegii mei (...) În timpul despre care povestesc era profesor Camil Petrescu. Cu o săptămână înainte de

teză, profesorul ne citeşte «Cetatea Neamțului» de Dimitrie Bolintineanu şi întreabă:

- Ei, cine crede că poate s-o citească aşa cum am citit-o eu? Ştiam să citesc binişor şi cu intonație. M-am ridicat în picioare cu cele două degete ale mâinii drepte întinse:

-Eu, domnule profesor!

- Poftim, te rog!

Am citi bucata în întregime.

- Multumesc! Ai citit mai bine decât mă aşteptam. Cum te numeşti?

I-am spus numele. M-a căutat în catalog.

- Ti-am pus nota 9!

M-am îmbujorat de fericire. Nu mai avea nimeni din clasă 9 la Română. A sosit ziua tezei. Un singur subiect: «O amintire din viață.

M-am frământat vreun sfert de oră până să încep. Ce amintire să scriu, că aveam atâtea și atâtea?!

Și cum războiul de abia se terminase, am socotit că n-ar fi tocmai nepotrivit să povestesc ...Intoarcerea tatei din război".

Am scris două pagini impresionante şi pline de duioşie. Eram multumit de felul cum făcusem

teza şi de un lucru eram sigur: că scrisesem cât se poate de corect ca punctuație și ortografie.

Am aşteptat aducerea tezelor la Română cu aceeaşi nerăbdare cu care aşteptam şi rezultatul

celorlalte teze.

In sfârşit, a venit şi ziua mult dorită!

Cestorul, cum era numit monitorul la liceu, a fost chemat la catedră, ca să-și ajute profesorul,

şi distribuirea a început.

20​