Învățătorul nostru nu avea mâna dreaptă. O pierduse pe front, în luptă cu fasciștii. Scria cu mâna stângă. Târziu, s-a întors spre clasă, cu fruntea brobonată de sudoare, palid şi a vorbit şoptit şi tremurat: Vă făgăduiesc ca data viitoare să scriu mai frumos. Prin iarnă, scria la tablă cu uşurinţă. Ne corecta caietele, îndreptând cu roşu literă cu literă și de fiecare dată scria în josul paginii câteva cuvinte: ,,Mai atent"; sau: ,,Mai ordonat"; sau, câteodată: ,,Bine, sunt mulțumit". Priveam scrisul lui prelung, apăsat, copiat parcă din abecedar, puțin pieziş, priveam și scrisul nostru ... Ne ruşinam cel mai adesea și ne luam, tăcuți și încruntați, angajamentul să scriem tot aşa ca el ... Ciudat. Pe nesimțite, îi imitam scrisul. Scriam mai toți aplecat spre stânga, dar câteodată literele ieşeau pocite, îngrămădite, strâmbe. A doua zi, mâhniti, vedeam în josul temei aceeaşi propoziție, ca din abecedar, cu roşu: ,,Mai ordonat"; sau: ,,Mai cu grijă", şi hotărâm din nou să ne îndreptăm. Scriam, rupeam foile, şi când, la sfârşit, dădeam caietele la control, aşteptam cu sufletul la gură ca el să scrie dedesubt, a doua zi: ,,Acum este mai bine, sunt mulţumit...". Şi, în acest timp, în mintea tuturor se ridica întrebarea: ,,Cum poate să scrie atât de frumos şi atât de repede cu mâna stângă?". Scria adesea în fața noastră pe tablă cu mâna stângă, răsucit, încovoiat, până când ajungea să umple tabla, apoi se ridica îngrijorat, cu fruntea brobonată de sudoare, zâmbind cu mulțumire clasei: - Copiați! Ideile principale! Vă dau coroană!
