Răspuns:
HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ 1-CAPITOLUL I-BĂIATUL DE ODINIOARĂ Domnul şi doamna Dursley, de pe Aleea Boschetelor, numărul 4, erau foarte mândri că erau complet normali, slavă Domnului! Erau ultimii oameni de la care te-ai fi aşteptat să fie amestecaţi în ceva straniu sau misterios, fiindcă, pur şi simplu, nu credeau în astfel de aiureli! Domnul Dursley era directorul unei firme, numite Grunnings, care făcea burghie. Era un bărbat înalt, mătăhălos, aproape fără gât, dar avea o mustaţă foarte bogată. Doamna Dursley era blondă, foarte slabă, şi avea un gât, cam de două ori lungimea normală, ceea ce îi era de mare folos, deoarece îşi petrecea majoritatea timpului uitându-se peste gard, în curţile vecinilor, iscodind tot ce se putea. Cei doi aveau un fiu, pe nume Dudley, care era cel mai reuşit copil din lume (după părerea lor). Familia Dursley avea tot ce şi-ar fi putut dori, dar mai avea şi un secret, pe care nu vroiau în ruptul capului să-l descopere cineva! Le era insuportabil chiar şi gândul că cineva ar fi putut afla vreodată despre familia Potter. Doamna Potter era sora doamnei Dursley, dar nu se mai văzuseră de câţiva ani buni. De fapt, doamna Dursley pretindea chiar că nu are nici o soră, deoarece doamna Potter şi dragul ei soţ bun-de-nimic erau complet opuşi felului ei de a fi. Familia Dursley se cutremura numai la gândul că vecinii lor le-ar fi putut vedea vreodată rudele. Familia Potter avea şi ea un fiu, dar domnul şi doamna Dursley nu-l văzuseră niciodată şi nici nu doreau aşa ceva. Copilul era alt motiv care îi ţinea la distanţă. Cum să se joace micul lor Dudley cu un astfel de copil?!? Când domnul şi doamna Dursley se treziră în acea zi de marţi, mohorâtă şi tristă, în care începe povestea noastră, în afară de cerul întunecat, nimic nu prevestea lucrurile stranii şi misterioase care urmau să se petreacă în întreaga ţară. Domnul Dursley fredona ceva, în timp ce îşi lua din şifonier cea mai anostă cravată, bună pentru o zi de muncă, desigur! Doamna Dursley trăncănea veselă, în timp ce se străduia să-l potolească pe micuţul Dudley, care nu mai contenea cu ţipetele. Nici unul nu observă bufniţa mare şi pământie, care zbura prin faţa ferestrei. La opt şi jumătate fix, domnul Dursley îşi luă servieta, o ciupi uşor de obraz pe doamna Dursley şi încercă să-l sărute pe Dudley, dar rată momentul, fiindcă pe băiat îl apucară nă-bădăile şi începu să împroaşte peste tot cu lapte şi biscuiţi.-Mare zvăpăiat! zâmbi domnul Dursley şi ieşi din casă. Se urcă în maşină şi plecă. La colţul străzii, observă primul semn ciudat: un motan care studia o hartă! Preţ de o secundă nu îşi dădu seama de grozăvia situaţiei, apoi, întoarse brusc capul, să vadă dacă nu se înşelase. Da, era un motan vărgat, dar nici urmă de hartă! Cum de se gândise, măcar, la aşa ceva? Probabil că lumina îi jucase o festă. Domnul Dursley clipi şi se uită fix la motan. Acesta îi întoarse privirea. În timp ce mergea mai departe, domnul Dursley continua să privească motanul prin oglinda retrovizoare. Acum, jivina citea numele străzii, adică se uita la plăcuţa străzii. Cine a mai văzut pisică, care să citească plăcuţele străzilor sau să se orienteze pe hărţi?!? Domnul Dursley ridică din umeri şi alungă din minte imaginea motanului. Tot drumul nu se mai gândi decât cum să obţină în ziua aceea o comandă cât mai mare de burghie. Dar, la marginea oraşului, imaginea burghielor fu alungată din mintea lui de altceva straniu. Cum de-abia se mişca, încet ca melcul, în aglomeraţia şoselei, nu putu să nu observe oamenii îmbrăcaţi cât se poate de ciudat, oameni cu pelerine largi pe umeri.
