Se spune că undeva, într-o ţară îndepărtată, se găseşte Muntele Fericirii. La poalele sale se găsesc bălării, mărăcini, urzici şi cucută, apoi, mai pe coastă, orz şi grâne. De treci şi de acestea, dai de o pădure frumoasă, cu stejari falnici, printre care “joacă” vânatul de tot soiul. Pe măsură ce drumul devine însă mai anevoios, iar panta mai abruptă, pădurea nu mai este verde, ci se întunecă tare, copacii îmbătrânesc şi devin schimonosiţi, iar poteci nu există, desişul devenind fără putinţă de trecut. Această parte a codrului se spune că este blestemată şi fermecată: adesea alegi un drum şi mergi înainte, iar peste cinci minute, te găseşti înapoi unde ai fost cu un ceas în urmă…Nimeni nu a trecut vreodată de pădurea asta blestemată, dar se spune că dincolo de ea, vârful muntelui este cu totul şi cu totul de aur, şi că sus, acolo, pe culme, locuieşte Fericirea. Mulţi oameni au căutat să ajungă la ea, dar nimeni nu a văzut-o cu adevărat niciodata...
