Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, perspectiva narativă din fragmentul de mai jos.
Mă întreb: de ce nu însemn eu faptele Isabelei cu vorbele Isabelei? Poate pentru că vorbește prea mult. Iar în fața acestui caiet nu mi le amintesc. Astăzi am fost chiar uimit că, după o dimineață petrecută împreună, sunt incapabil să scriu aici ce a vorbit. Gândurile – cu ajutorul gândurilor mele – le cunosc, înțeleg ce spune Isabel, dar nu știu cum le spune. Probabil se folosește de exclamații; iar povestirile ei sunt prea frumoase ca să mi le amintesc; sau sunt atât de personale, încât scrisul meu nedibaci nu izbutește să le păstreze. Astăzi, Isabel mi-a povestit copilăria ei la Simla. Și-a început școala la călugărițe. A avut o prietenă care acum se află în Scotland. Prietena era întotdeauna bolnavă, era palidă. Încerc iarăși să surprind o formă precisă, un trup cu o anumită lumină și un suflet cu anumite margeni. Și să fie aceasta Isabel. Iar alături de ea, prietena bolnavă. Nu izbutesc s-o văd. Unde e Isabel, sub brazii aleielor din Simla?
Mircea Eliade, Isabel și apele diavolului