Va rog rezumat între 80-120 de cuvinte.

Numai acum, dacă și-ar fi rotit ochii prin sala de clasă, Nimo ar fi dibuit foarte multe detalii anapoda: ar fi văzut-o pe Veronica, luptându-se cu jumătatea de pui și cu cartofii prăjiți peste care turnase dintr-un plic maioneză cu usturoi, împuțind totul în jurul ei ca de fiecare dată; pe Sandu l-ar mai fi observat scormonind în cutia de plastic plină cu un amestec dubios de iaurt, cereale și fructe uscate; nu și-ar fi putut desprinde privirea de la Florin, cel care își ungea tacticos, cu unt de arahide, feliile de pâine prăjită; ar fi urmărit mișcările grațioase ale Adelinei, ce încerca să își ferească degetele de uleiul de măsline cu care îi fusese asezonată salata.
Aceștia erau numai câțiva dintre colegii ce veneau cu prânzul împachetat în ghiozdan, chiar dacă nu unul de care se îngrijise cineva de-acasă, ci cumpărat pe drumul spre școală. Nenumărate localuri fast-food împânziseră zona. Dar cei mai mulți dintre ei primeau bani suficienți de la părinți, astfel că profitau mereu de lipsa de autoritate a bodyguardului, un oarecare nenea Mișu, zbughind-o afară și căutând ceva de ronțăit prin magazinele colțului de cartier. Se întorceau de acolo cu sucuri și dulciuri la care munceau tot restul zilei, împărțindu-le doar cu aceia pe care-i considerau demni de nasul și de buzunarele lor. [...]
S-a întâmplat ca tocmai Imran să observe că Nimo nu era în regulă, așa că și-a întrerupt prânzul și s-a apropiat de banca postitorului fără voie. Nimo răsfoia manualul de istorie, fiindcă imediat după recreația mare urmau să fie ascultați pentru a doua notă a semestrului.
— Hei, ce faci? Te supără ceva?
Imran deprinsese fără cusur noua limbă de pe timpul când locuise în Timișoara. Stătuseră destul în Banat, un an și câteva luni, iar el învățase la o școală special organizată pentru comunitatea musulmană de acolo. Era a doua ca mărime din țară, imediat după aceea similară deschisă în București.
— Nu, nimic, mulțumesc. Încerc doar să mai bag pe gât câteva pagini din manualul de istorie.
— Cumva pentru că ți-e foame și vrei să uiți de ea?
Nimo zâmbi în fața evidenței. Dar fusese un zâmbet anemic, fără convingere, tocmai pentru că îl
înmuiase de tot lipsa prânzului.
— Nu, nu de aia, dar știi că astăzi ne ascultă, așa că...
— Așa că, repetă Imran, te rog frumos, nu mă refuza și vino în banca mea, să împărțim ce mi-a
pregătit mama la pachet. Am destulă mâncare, așa că sigur mă voi întoarce acasă cu ea dacă nu mă ajuți s-o termin. N-aș putea s-o dovedesc pe toată. Știu că mama s-ar supăra să știe că n-am împărțit-o măcar cu cineva și nu vreau asta. Așadar, poți considera invitația mea ca pe o rugăminte să-mi dai o mână de ajutor.
— O gură de ajutor, glumi Nimo, iar puștii râseră sănătos.
— Exact așa, prietene! Hai deci la mine în bancă! Și nu uita că ești oricând binevenit să luăm gustarea împreună.

Cât timp Imran a despachetat caserola compartimentată pentru mai multe feluri de alimente, Nimo i-a povestit cum își uitase acasă sandviciurile și mărul. Apoi s-a mirat cu voce tare de bogăția dejunului pregătit de mama colegului sirian. În despărțiturile acelui vas din plastic erau așezate niște curmale imense; apoi, un soi de tocăniță din cubulețe de carne, despre care Imran i-a spus că mai conținea linte și bulgur.
— Și tata gătește uneori linte, dar de bulgur chiar că n-am auzit niciodată. Darămite să fi gustat!
Imran zâmbi și era gata să pună pariu că Nimo știa foarte bine ce însemna aia. [...]
— De grâu ai auzit vreodată?
Iarăși hohotiră amândoi, Nimo fiind foarte mirat să afle că bulgurul nu era decât un grâu măcinat ceva mai mare. — Noi îi spunem haleem.
Nimo repetă încetișor cuvântul, pentru a-l fixa în memorie. Apoi gustă din felul acela, întingând în caserolă cu o bucată de lipie. Dădu din cap de mai multe ori, confirmându-i prietenului că tocănița era gustoasă. Un alt preparat arăta exact ca o salată obișnuită în care se vedeau bucățelele de roșie, ardeiul mărunțit
și lăptucile, dar unde fuseseră amestecate și fragmente crocante de lipie prăjită.
— Asta este fattoush, îl lămuri imediat Imran.
Despre ceva ce semăna cu o felie triunghiulară de plăcintă însiropată, Nimo află că e un produs de
patiserie pentru care se prepara mai întâi un aluat special.
— Umplutura este de brânză, iar noi îi zicem prăjiturii konafah.
— Observ că toate cuvintele voastre arabe conțin litera h, se amuză Nimo.
— Ei, nu chiar toate, zâmbi Imran, dar chiar că astăzi s-au potrivit în farfuria mea numai astfel de
mâncăruri. De fapt, avem două tipuri de h: unul e litera ha și îl pronunțăm destul de asemănător cu consoana din română. Însă sunetul specific limbii arabe și de care se mirau și amicii mei din Timișoara este hî.
Călin Torsan, Prieten cu umbra