faceti un final la poveste:
Aladin a luat inelul, a coborât treptele pân’ la ușa deschisă. A dat de sălile pomenite şi a trecut prin ele cu veșmântul strâns în jurul trupului, spre a nu atinge stâlpii şi pereții. A nimerit apoi în grădina cu poame coapte. Când a văzut lampa arzând, a luat-o, a stins-o, i-a vărsat uleiul și a băgat-o în sân. Și, întorcându-se, s-a oprit în grădină şi a cules poame, fără să știe că toate erau cele mai mari pietre prețioase. Și-a căptușit bine sânul, buzunarele şi punga şi a pornit apoi repede, spre a nu-l face pe unchieş s-aștepte prea mult. Cum a ajuns în capătul treptelor, l-a rugat pe unchieş să-i întindă mâna să-l scoată din prăpastie mai repede, dar acesta i-a cerut să-i dea lampa mai întâi. Însă Aladin, simțind că-l paște o primejdie, n-a vrut să i-o dea. L-a amenințat africanul cu bătaia, a strigat şi s-a strâmbat la el, însă Aladin sta în prăpastie, neînduplecat, cu lampa în sân. Și văzând africanul că nu-i chip să primească lampa, a scrâșnit de mânie şi a repezit lespedea la loc. Tocmai din Africa venise după lampă și bătuse drumul degeaba. S-a îndepărtat repede, să nu-l afle cineva acolo.

Și s-a trezit Aladin în întunericul prăpastiei. A coborât repede, să intre în grădina subpământeană, dar poarta se închisese. Și a stat el în întunecimea aceea, ca-ntr-un mormânt, vreme de două zile. Și simțind că va pieri, şi-a ridicat mâinile şi i-a strigat în ajutor pe Allah şi Mahomed proroc, oșteanul său. Și când şi-a împreunat mâinile, a atins inelul dat de vrăjitorul african şi deodată s-a înfățișat înaintea lui un duh înfricoșat, grăindu-i cu cutremur mare:

— Ce vrei tu, Aladine? Află că eu sunt robul celui ce poartă acest inel. Ce poftești?

— Să mă scoți la lumina soarelui…, a bâlbâit Aladin, aproape mort de spaimă.

Și abia a rostit cuvintele și s-a trezit afară, pe iarbă, şi aproape că-l orbea lumina soarelui, după atâta ședere în întuneric. A văzut dealurile goale, a văzut cărăruia dintre ele, însă de piatra cu belciug nici pomeneală nu era! A văzut doar cenușa, rămășița focului. A pornit pe cărare, către cetate. Cum a ajuns acasă, ca mort a căzut de oboseală şi de foame. Biata maică-sa îl crezuse pierdut pentru totdeauna. Nu știa ce să mai facă, de bucurie că s-a întors. L-a culcat în pat, şi Aladin a picat într-un somn greu ca lutul. Când s-a trezit, a istorisit mamei tot ce pățise cu africanul, tot ce văzuse în prăpastia de sub lespede. A dat cuvânt către maică-sa, să-i dea de mâncare. Ea i-a răspuns că deocamdată n-are ce-i da, însă să aibă puțină zăbavă, căci va încropi ceva. Aladin şi-a amintit atunci de lampă: n-ar fi bine să se ducă s-o vândă la bazare?

— Prea bine! a răspuns maică-sa. Însă, spre a dobândi preț mai bun pe ea, am s-o șterg bine, frecând-o cu apă şi cu nisip.

Și a luat lampa de sub căpătâiul lui Aladin, dar abia şi-a atins petica de ea, că îndată s-a înfățișat un duh puternic, în mare cutremur, ca al tunetului.

— Poruncește, stăpâne Aladine!

Mama a căzut în leșin, de spaimă neînchipuită.

— Ce vrei? a dat cuvânt Aladin către arătare.

— Sunt robul celui ce are lampa aceasta! a întors duhul cuvânt. Ce poruncești, stăpâne Aladine?

— Mi-i foame! a scâncit băiatul.

— Tot acum! a răspuns duhul, şi s-a făcut nevăzut, şi în scurt timp s-a întors cu o tavă mare, cu douăsprezece farfurii de argint, pline de mâncăruri rare, cu șase pâini albe, cu două ulcioare pline cu vinul cel mai scump. După ce a rânduit totul pe-o sofa, s-a făcut iar nevăzut. Toate s-au petrecut așa de repede, încât biata mamă încă nu apucase a se trezi din leșin. Aladin a stropit-o cu apă şi după ce ea a deschis ochii, a rămas mirată peste fire, văzând bunătățile. […] Şi așa s-au descurcat ei o vreme, însă Aladin, de la întâmplarea cu africanul, nu mai bătea colburile. Intra prin casele de negoț, asculta vorbele oamenilor bătrâni. Încet-încet își lepăda năravurile rele și prindea să cunoască oamenii și lumea, din sfaturile înțelepte