Copăcelul meu
Pe măsură ce vântul alunecă încet printre copaci, apucând, frunzele; făcându-le semn să vină cu, stau aici, cocoțat pe ramurile mici, dar puternice ale copacului. Vântul apucă frunzele, incapabil să le țină mult timp, și dispare, lăsând mișcarea lină de balansare a membrelor piesei solitare de viață a plantelor pe care îl numesc „Arborele meu”.
În această liniște găsesc mângâiere din viața de zi cu zi, cuprinsă de frumusețea care este un singur copac, printre un câmp mic pe care îl numesc acasă. Peisajul, în timp ce ridic privirea, este pe care l-am văzut doar în filme sau povești, dar a prins viață în aerul curat și curat al unui mic petic de iarbă și verdeață.
Pe măsură ce vara se schimbă în toamnă, la fel se schimbă și percepția asupra pământului pe care trăiesc, pe care mă joc și pe care cresc. Poate m-am schimbat, dar copacul meu rămâne puternic și constant. S-ar putea să-mi pun picioarele în siguranță pe pământ, dar copacul meu încă are capul în nori și mereu ridicat sus.
Sper că m-am încadrat în timp :)
Dacă am scris prea mult scris mai puțin,nu am idee cât se încadrează în 10 rânduri :)
