TEXTUL 1

Copilo, pune-ţi mâinile pe genunchii mei.

Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.

Aici orice gând e mai încet,

şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,

ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,

ci adânc în pământ undeva.

Aici se vindecă setea de mântuire

şi dacă ţi-ai sângerat picioarele

te aşezi pe un podmol* de lut.

Uite, e seară.

Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,

ca un miros sfios de iarbă tăiată,

ca o cădere de fum din streşini de paie,

ca un joc de iezi pe morminte înalte.


Lucian Blaga, Sufletul satului

și textul 2
TEXTUL 2

Satul trăieşte în mine într-un fel mai palpitant, ca experienţă vie. Sunt fiu de preot – toată

copilăria, o fantastic de lungă copilărie, adolescenţa, întâia tinereţe până la vârsta de douăzeci şi atâţia

ani le-am petrecut, cu întreruperi impuse de nomadismul sezonier al şcolarului, la sat sau în nemijlocită

apropiere, în orice caz în necurmat contact cu satul natal. Sufletul, în straturile cele mai ascunse ale sale,

mi s-a format deci sub înrâurirea acelor puteri anonime, pe care cu un termen cam pedant m-am obişnuit

să le numesc „determinante stilistice” ale vieţii colective. Ceea ce şcoala românească

sau străină au adăugat cred că n-a putut să altereze prea mult o substanţă sufletească modelată după nişte

tipare cu atât mai efective, cu cât se impuneau mai inconştient şi mai neîntrerupt. Şcoala felurită, a

noastră şi uneori mai puţin a noastră, mi-a înlesnit doar distanţarea contemplativă, care mi-a îngăduit să

vorbesc cu oarecare luciditate despre realitatea sufletească a satului şi despre tiparele ei. Voi vorbi, prin

urmare, despre satul românesc, nu ca un specialist, care şi-a potrivit în prealabil metodele în laborator şi

porneşte pe urmă să examineze pe din afară un fenomen. Voi vorbi despre satul românesc din amintire

trăită şi făcând oarecum parte din fenomen. Voi încerca în puţine cuvinte să actualizez mai ales ceea ce

copilul ştie despre sat şi despre orizonturile acestuia. Copilăria petrecută la sat mi se pare singura mare

copilărie. Cine nu priveşte în urma sa peste o asemenea copilărie, mi se pare aproape un condamnat al

vieţii (cer scuze tuturor citadinilor de faţă pentru această afirmaţie!). Copilăria şi satul se întregesc

reciproc, alcătuind un întreg inseparabil. S-ar putea vorbi chiar despreo simbioză între copilărie şi sat,

o simbioză datorită căreia fiecare din părţi se alege cu un câștig. Căci, pe cât de adevărat e că mediul cel

mai potrivit şi cel mai fecund al copilăriei e satul, pe atât de adevărate că şisatul, la rândul lui, îşi găseşte

suprema înflorire în sufletul copilului.


(,,Elogiu satului românesc'', Lucian Blaga, în ,,Recurs la patrimoniu'', Nr. 2, Anul XXVII)​