Știți că zânele frumoase, când vor, pot să-și ascundă patul, oglinda, tot palatul într-un măr.

Spun două-trei cuvinte și, cât ți-i castelul lor de mare, dă buzna în măr cu coarnele turnurilor

înainte. Eu am dat de un măr fermecat, în care te poți plimba în lung și-n lat. Toată lumea a-ncăput

aici, colorată ca pentru pitici. Izvoarele și fluviile pe care le avem se află-n ea, făcute ghem. Tragi

de o ață mai albastră și, când colo, pe ea, vezi că scrie ,,Dunărea”. Munții se află și ei la locul lor,

spre cer ca un deget arătător. Pot să vă spun în continuare că acești munți s-au format prin

evaporare. Demult de tot, în locul lor era un fel de ocean, mai adânc decât cel mai adânc lighean.

Dar a bătut vântul, a bătut vântul, luând mereu valurile, până a făcut apa una cu pământul. Așa au

apărut acești munți de stei, care sunt uscați dacă pui mâna pe ei.

Unde voiam însă să ajung pe drumul cel mai lung? Munții înalți sunt foarte importanți. Asta

se și vede, să se uite mai bine cine nu crede. Un urât stă lângă un pisc amețitor, în care sună aurul

ca anii într-un urcior. Altul trage ca un cârlig dintr-o văgăună o blană de urs foarte bună. Și mai

departe, totul își are rostul lui, ce să vă mai spun!

Pietroaiele astea din jur arată cu vârf și-ndesat că noi le-am fabricat. Facem din lâna stelelor

bidinele, vopsim noaptea casele cu ele. Batem apa până scoatem din ea lumina, ca din lapte

smântâna. Soarele, care e de fier, zilnic ruginește, și rugina lui cade pe noi de ne-ncălzește. Noi o

strângem în cearșafuri, umplem cu ele câmpul și facem să crească mai repede grâul și porumbul.
va rog dau coroana urgent repede acum ​