👤
a fost răspuns

Mos Miron prisacarul
povestirea
1. Tema : Povestirea textului
Prisăcarul era un bătrân frumos ca sfinţii icoanelor, dar nu trist, ci cu ochii râzând de gânduri năstruşnice.
- Atunci să mergem oleacă şi pe la muştele noastre, Mihăiţă.
Mihai aştepta cu ochii pierduţi la marginea zării. Sub fruntea rotundă se adunau gânduri şi luări-aminte, cum se strâng albinele la urdiniş.
Au păşit amândoi prin straturile de flori mănăstireşti.
Moş Miron se oprea la fiecare stup. Albinele îl primeau ca pe un vechi prieten.
- Ei, hoaţelor, hoaţelor! se bucură prisăcarul,
scoţând dintr-un ştiubei un cocoloş de ceară şi desfăcându-l în palmă.
- Ce-a fost acela? întrebă Mihăiţă.
- A fost un duşman de-al lor. A vrut să hoţească la miere. Ele i-au făcut capătul şi pe urmă l-au învelit într-o răcliţă de ceară ca să nu miroasă.
- Puteau să-l alunge, moş Miroane.
- Tu, Mihăiţă, vezi numai frumuseţea gâzelor. Dar acolo în iarbă, toate se alungă să se mănânce. Una o mănâncă pe alta şi acesteia îi vine alta de hac.
- Asta nu-i drept… rosti Mihai.
- - Acum să-ţi spun istoria de unde am lăsat-o zilele trecute, când era să dea conu Gheorghieş peste noi. Ai fugit, de-ţi sfârâiau călcâiele. Unde am rămas?
- La ploaie, moş Miroane.
- Aşa. Când a prins a ropoti grindina ca săgeţile în frunza fagului…
- Mai spune o dată… se rugă Mihai. Îmi place această potriveală a cuvintelor.
Târziu, după ce soarele a scăpătat peste deal şi a început buciumul să sune cu jale, moş Miron a pus capăt povestirii