Republica Romană (din latină Res publica romana, „Lucrurile publice ale Romei”) a fost organizarea de stat a Romei și a teritoriilor sale în perioada cuprinsă între abolirea Regatului Romei (510 î.Hr.)[2] și până la numirea lui Cezar ca dictator pe viață în anul 44 î.Hr., sau, mai probabil, până în anul 27 î.Hr., anul în care Senatul roman i-a acordat lui Octavianus titlul de Augustus.
Orașul Roma este situat pe malurile fluviului Tibru, foarte aproape de coasta de vest a peninsulei Italia. Roma era situată pe granița dintre teritoriul în care era vorbită limba latină, la sud de Roma, și cel în care se vorbea limba etruscă, la nord de Roma.
Versiunea lui Livius a înființării republicii spune că fiul ultimului rege al Romei, Lucius Tarquinius Superbus (Tarquin cel Mândru), Sextus Tarquinius, a violat o nobilă romană pe nume Lucreția.[6][7] Lucreția și-a obligat familia să acționeze, prin aceea că și-a adunat rudele masculine, le-a spus ce s-a întâmplat și apoi s-a sinucis.[8] Aceștia au fost obligați să o răzbune și au condus o răscoală prin care au expulzat din Roma casa regală (Tarquinii), aceștia găsindu-și un refugiu în Etruria.
Soțul Lucreției, Lucius Tarquinius Collatinus[9] și Lucius Junius Brutus au fost aleși primii doi consuli, ofițerii șefi ai noii Republici. (Marcus Junius Brutus, care mai târziu avea să-l asasineze pe Gaius Iulius Cezar, a revendicat descendența sa din acest prim Brutus.)
Consulii timpurii au preluat rolurile regelui cu excepția înaltului său statut de preot în venerarea lui Jupiter Optimus Maximus la templul sacru de pe Colina Capitoliului. Pentru această îndatorire romanii au ales un Rex sacrorum[10] sau „rege al lucrurilor sfinte”. Până la sfârșitul Republicii, acuzația că un om puternic ar fi vrut să se facă rege a rămas un memento de clătinarea carierei pentru urmași (asasinii lui Iulius Cezar au spus că încercau doar să ferească Roma de reabilitarea ei ca monarhie).
sper ca te-am ajutat ^-^
