In ultima strofa se face revenirea la planul real prin punctele de suspensie "Dar nu vine..." Visul se destrama, iar eul liric revine la o realitate trista , dureroasa. Folosirea din nou a persoanei I singular, marcheaza revenirea la confesiunea eului poetic , marcata de singuratate si asociata aceluiasi decor insa de data aceasta mai putin luxurianta , intensitatea durerii este exprimata prin epitetul "singuratic" si prin verbul "suspin" si "sufar". Natura isi pierde stralucirea initiala si dinamismul dobandit prin ascensiunea trairilor , natura paleste iar tristetea devine cosmica.
