Scoala de basm
Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la viața mea de elev de gimnaziu, parcă-mi saltă și acum inima de bucurie! Şi, Doamne, frumos era pe atunci, căci nu aveam nicio grijă, învățam cu plăcere, în afară de cele câteva ore de școală tot timpul era al meu, nu aveam after-school, activități și opționale impuse, băteam maidanul cu cheia de gât şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea! Și cea mai mare distracție, în afară de sărit „elastica”, schimb de timbre și alte jocuri la scara blocului, plimbări aventuroase după liniile ferate sau în cimitirul de lângă gară, mărginit de grădini prin care mai scăpa ca din întâmplare cioporul de copii, era să citesc. Mă duceam noaptea la baie, mult după ora de culcare, special ca să termin vreun capitol, și toată copilăria mi-am dorit o veioză din aceea minusculă cu clește și abajur fixat direct pe becul lunguieț, ca o ciupercuță, cum avea bunica prinsă de Biblie. Pentru cine își amintește, literatura pentru copii era destul de limitată în vremuri comuniste, și chiar dacă drumul meu de la școală trecea prin librărie, rareori puteam zări vreun titlu nou. Nu e de mirare de ce eram abonată la revista „Cutezătorii” și „Almanahul copiilor”, singurele publicații distribuite în școli pe vremuri (în afara culegerelor de mate, fizică sau română). Si vai, cu câtă febrilitate așteptam noile apariții! Nu am cuvinte să descriu dragostea pentru aceste reviste în copilărie, și cu câtă grijă le răsfoiam, de la final, de la început, să nu pierd niciun rând și să se termine cât mai târziu.
