În acea seară, nimeni nu ar fi bănuit că împărăția animalelor este în pericol. Nici bufnița înțeleaptă, care pandea noapte de noapte întreg ținutul, nu a putut să vadă pericolul. Printre crengile încărcate de verdele crud nu puteai observa că focul avea să se apropie ce flăcările sale roșii. Doar melcul înțelept, târându-se încet, a văzut în spatele său cum toate animalele pădurii încercau din răsputeri să își părăsească locurile natale, plecând spre alte zări. El și hărnicuța albinuță, colindătoarea neobosită, sunt stat la sfat:
-Să fim noi nevoiți să părăsim pădurea... Acest lucru nu s-a mai întâmplat niciodată.
-Eu am știut că nu va mai dura mult până când oamenii ne vor distruge, spuse albina.
-Ei sunt responsabili pentru multe necazuri prin care voi ați trecut, completă melcul, Și voi,și noi suntem nevoiți să ducem o viață tristă.
Nici nu apucă să spună mai multe, că focul se apropie din ce în ce mai mult.
-Chiar dacă nu suntem nevoiți, trebuie să plecăm! spuse melcul. -Repede, repede!
-Vin, vin!
După ce au părăsit pădurea să uita în spatele lor la rămășițele pădurii.
-Of.. Ce îmi pare de rău că am plecat. spuse albinuța, O să-mi rămână multe amintiri frumoase în acest loc.
-Și mie, spuse melcul, Dar acum e timpul să plecăm, haide o să ne găsim alt loc.
-Bine..
