Destinul postum al cărţilor este departe de a se rezuma doar la dispariţia interesului pentru ele, cum sugera Fernando Pessoa, despre care scriam în episodul trecut. Când se vorbeşte despre viitorul unei cărţi, fie foarte celebră, fie ignorată în timpul vieţii autorului ei, se aminteşte de multe ori adagiul antic habent sua fata libelli – cărţile au soarta lor. E un mod de a spune că interesul viitorilor cititori este imprevizibil şi există numeroase exemple care atestă că, într-adevăr, aşa este. Nu doar exemplele de cărţi la modă azi, pe care nimeni nu le mai citeşte mâine, ci şi exemplele de sens opus, cu cărţi care ajung la o glorie durabilă abia după ce autorii lor nu mai există. Este, printre multe altele, cazul romanelor din ciclul În căutarea timpului pierdut de Marcel Proust, al nuvelelor şi romanelor lui Kafka sau, la noi, al lui Mateiu Caragiale, cu Craii de Curtea-Veche.
