Trăia odată, demult, într-un oraş mare, un cea-
sornicar bătrân,
adică un mester care face şi drege
ceasuri deşteptătoare, ceasornice, pendule şi ornice
cu cuc. Într-o zi, plimbându-se printr-o pădure de la
marginea oraşului,
văzu un ceas aruncat la rădăcina
unui stejar. Dar ce ceas? O minune de ceas! Era mare
cât un băiat sau o fetiţă de patru ani, avea limbile de
aur și cifrele de pietre scumpe. (...) Îl privi din față, îl
privi din spate, apoi trase cu urechea. Dar ceasul nu
fácea tic-tac.
E stricat, de bună seamă, îşi spuse meșterul. Am
să-l iau eu, am să-l dreg şi-o să vestesc în tot oraşul,
ca acela care l-a pierdut să și-l poată lua.
[...] Cum a ajuns acasă, ceasornicarul s-a pus pe
treabă, a desfacut cutia ceasului şi a văzut că ceasul nu
făcea tic-tac numai pentru că nu avea pitic. Nu ştiaţi?
Păi sigur, pe vremea aceea, în fiecare ceas locuia câte
un pitic. El era cel care mişca rotile dințate și bătea cu
un ciocănel, făcând tic tac, tic-tic-tac... ehei, nu oricine
era în stare să-l vadă! Nu-l puteau vedea decât cei care
făcuseră nouăzeci și nouă de fapte bune - și încă şi
aceia îl vedeau cu mare, cu nespus de mare greutate.
Dacă era atât de mic!... [...]
Meşterul văzu, aşadar, că ceasul cel minunat nu
merge pentru că n-are pitic. [...] Dar ceasornicarul nu se
sperie şi nici nu se amări. Se potrivea numai bine căci,
iată, doar cu o zi în urmă cineva călcase din greşeală
pe un ceas și - cum cel ce făcuse boroboaţa era un om
mare şi gras - ceasul se făcuse praf. Meşterul il sco-
sese mai mult mort decât viu pe bietul pitic al ceasului,
care plângea cu lacrimi uriașe cât o gămălie de ac. Şi-l
vârâse deocamdată într-un sertar. (A