L. INITIERE Pe muşchiul gros, cald ca o blană a pământului, căprioara stă jos lângă iedul ei. Acesta și-a întins capul cu botul mic, catifelat și umed pe spatele mamei lui şi cu ochii închişi, se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge și limba ei subțire culcă uşor blana moale, mătăsoasă a iedului. Mama îl privește și-n sufletul ei de fugarnică încolțește un simţământ stăruitor de milă pentru fiinta fragedă căreia i-a dat viață, pe care a hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuie să se despartă chiar azi, căci vremea înſărcatului venise demult încă, și cum se uita aşa, cu ochii îndureraţi, din pieptul căprioarei scăpă un muget înăbușit de durere; iedul deschise ochii. Căprioara se îmbărbătează, sare în picioare şi pornește spre tancurile de stâncă, din zare, printre care vrea să-l lase rătăcit. Acolo sus, e păzit de duşmănia lupului şi de iscusința vânătorului... (Emil Gârleanu, Căprioara)​