Răspuns:
Undeva, cândva...
Îmi amintesc, parcă a fost ieri... Era miezul verii şi eram în vacanță la bunici. Uneori mă jucam fotbal cu străbunicul meu, deda Ioța cel zburdalnic şi vesel. Când nu jucam fotbal, stăteam de vorbă, pe prispă: eu şi florile din glastre, ascultând istorisiri din vremuri de demult ...
Îmi amintesc cum deda Ioța mi-a povestit despre plecarea în Bărăgan...
Era noaptea de Rusalii din vara anului 1951 când familia lor şi alte familii din sat au primit înştiințarea că au la dispoziție câteva ore să-şi facă bagajele şi să plece. Nu ştiau de ce, nu ştiau unde şi nu ştiau nici cum vor pleca.
Fiecare familie îşi luase ce apucase să împacheteze în pripă.
Tineri şi bătrâni şi copii au fost îmbarcați în vagoane de vite. Trenul s-a pornit şi a mers, apoi a stat, apoi s-a pornit din nou...
După vreo două săptămâni, au ajuns la destinație. Au fost lăsați în mijlocul câmpului. Acolo aveau să desțelenescă pămânul, să-l cultive, să-şi încropescă fiecare căminul şi să-şi crească copiii.
Abia după patru ani şi jumătate s-au întors acasă...
Deda Ioța avea simțul umorului şi ştia să pună haz chiar şi lucruri foarte grave...
Şi totuşi... Uneori numai pe înserate, cănd rămânea singur ascultând şuierele trenurilor străpungând slăvile, ca nişte plopi sonori, îi pierea zburdălnicia... Îl observam din corcoduşul de lângă gard... Deda Ioța devenea grav, iar în colțul ochiului stâng, nu ştiu de ce doar acolo, îi sticlea o lacrimă prelungă...
Toate astea erau... undeva, cândva...
Explicație:
