ERA O INCREDIBILA DUPA-AMIAZA DE NOIEMBRIE, bîntuita
de funigei si
de aroma tufanelelor, cînd cerul însusi, uns cumierea ultimilor faguri
de vara se amesteca în viata ta particulara
si intima, îti da o mie de motive sa zaci pe banca trasa lasoare si, în acelasi timp, o mie de ghionti sa pleci, sa te tot duci,
sa nu te mai opresti... Ceas de cumpana, de lenevie si dor de duca,
de remuscare ca nu faci nimic ori ca faci ceva, totdeauna parca
altceva decît s-ar cuveni, înfasurat în dulce mantie de lumina si
roace.
Si poate nimic nu seamana mai mult cu hoinareala decît ojastfel de
trîndava visare... Te simti pe fundul unei barci, tîrîtjla întîmplare,
fara vîsle, spre larg, mereu spre larg, acolo undemi e nici durere, nici
întristare, nici ascultare
