Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, perspectiva narativă din fragmentul de mai jos.
Dafina ședea neclintită, cu mâinile în poală pe ziarul împăturit frumos, privind la bolnavul care zăcea
cu brațele întinse peste învelitoarea albă, capul înfășurat într-un pansament alb din care i se vedea numai
fața de ceară, vârstată* cu trei linii negre paralele – sprâncenele, genele și mustățile. Pleoapele-i închise
păreau niște pete violete, iar buzele cărnoase erau atât de palide că de-abia li se deosebeau marginile. [...]
Atunci Toma Novac ridică pleoapele ca și când s-ar fi trezit dintr-un somn fără visuri. O durere
uniformă îi înfășura tot corpul. Lumina moale îi ustura ochii mari negri, cu o lucire stranie, cu bulbii roșii ca
înecați în sânge. Văzu întâi pendula dintre ferestre; limba se legăna rar, greoi, fără zgomot, iar cadranul părea
spălăcit de nu putea distinge nici cifrele, nici minutarele. Dedesubt însă, pe calendarul de perete, citi ușor un
șapte negru arab și un altul roșu roman.
„Ciudat calendar!” îi trecu prin minte. „Și luna e scrisă cu cifre... N-am mai pomenit...”
Și numaidecât își zise, parc-ar fi vrut să-și controleze luciditatea:
„Ziua a șaptea din luna a șaptea... Coincidență!... Care-i luna a șaptea?”

Liviu Rebreanu, Adam și Eva