Când era-nspre sara zilei a treia, buzduganul căzând, se izbi de poarta de aramă și facu un vuiet puternic și lung. Poarta sfărâmată era în fața sa și voinicul intră. Luna răsărise dintre munti și oglindea într-un lac mare și limpede, ca seninul cerului.(….) Iar în mijocul lui, pe o insula de smarald, înconjurat de arbori verzi și stufoși, se ridica un mândru palat de marmura ca laptele, lucie și albă, atât de lucie, încât în ziduri răsfrângea ca-ntr-o lumină de argint: dumbrava și lunca, lac și țărmuri. O luntre aurită veghea pe undele limpezi ale lacului, langă poarta; și-n aerul cel curat al serii, tremurau din palat cântece mândre și senine. El pășea liniștit către insula în timp ce le analiza.”
