Alcătuieşte, în minim 50 de cuvinte, portretul moral al personajului Ilie Moromete, așa
cum se desprinde din fragmentul citat, precizând şi procedeele de caracterizare a personajului.
„- Nilă, zise el, până răsare soarele trebuie să-l trântim la pământ! Hai, pune mâna pe secure!
-Salcâmul?! întrebă flăcăul uimit.
Toată lumea cunoştea acest salcâm. Copiii se urcau în el în fiece primăvară şi-i mâncau florile, iar în timpul iernii
jucau mija, alegându-l ca loc de întâlnire. Toamna viroaga se umplea cu apă, iar în timpul iernii îngheţa. Când erau mici,
Paraschiv, Nilă şi Achim curăţau şanţul de zăpadă şi gloduri şi netezeau cea mai lungă gheaţă de prin împrejurimi.
Lunecuşul pornea de undeva din susul grădinii şi se oprea la rădăcina copacului. în fiecare iarnă era aici o hărmălaie
nemaipomenită. Ajungând la capătul gheţuşului, vrând-nevrând, copiii îmbrăţişau tulpina salcâmului, lipindu-şi obrajii
înfierbântaţi de scoarţa lui neagră şi zgrunţuroasă. Primăvara, coroana uriaşă a salcâmului atrăgea roiuri sălbatice de
albine şi Achim se căţăra ambiţios în vârful lui să le prindă. Salcâmul era curăţat de crăci în fiecare an şi creştea la loc
mai bogat, și Nilă îşi dădu pălăria pe ceafă şi întrebă încă o dată:
-
-
Salcâmul ăsta? De ce să-l tăiem? Cum o să-l tăiem? De ce?!...
Într-adins, răspunse Moromete. într-adins, Nilă îl tăiem, înţelegi? Aşa, ca să se mire proştii! Pune mâna, nu te
mai uita, că se face ziuă.
-Cum să se mire proştii?! întrebă Nilă supărat, neînţelegând, trecându-i pentru întâia oară prin cap că la urma-
urmei tatăl lui ar putea să ţină seama şi de ceea ce gândeşte el, aşa cum a fost seara trecută, când l-a întrebat ce să
facă cu Achim.
Moromete se uită mirat la fiu, dar după aceea puse mâna pe secure şi-i încercă tăişul.
-Vrei să ştii în ce fel să se mire proştii? îl întrebă el. Să se uite şi să se mire până li s-o apleca.
(...)
Din înălţimea lui, salcâmul se clătină, se împotrivi, bălăbănindu-se câteva clipe, ca şi când n-ar fi vrut să
părăsească cerul, apoi deodată porni spre pământ, stârnind liniştea dimineţii ca o vijelie; se prăbuşi şi îmbrăţişă grădina
cu un zgomot asurzitor. Văile clocotiră şi toţi câinii de prin împrejurimi începură să latre.
După aceea se făcu tăcere. Se luminase de tot şi printre şirul de sălcii se vedeau chiar cum sclipesc câteva raze
roşii de soare.
Câtva timp, cei doi rămăseseră încremeniţi, uitându-se la salcâmul doborât, neştiind parcă ce mai aveau de făcut.
Duţulache ieşise din gaura lui făcută sub şira de paie şi se uita peste grădină, parcă nedumerit şi el. Numai caii stăteau
tăcuţi, nepăsători, cu buzele lăsate în jos.
-Ei, acuma ce-ai rămas cu capul între urechi?! se miră Moromete, călcând încet printre crăcile salcâmului. Desfă
caii şi bagă-i în grajd...
Salcâmul tăiat străjuia însă prin înălţimea şi coroana lui stufoasă toată partea aceea a satului; acum totul se
făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuşi, arătau bicisnici. Cerul deschis şi câmpia năpădeau împrejurimile.”