Răspuns :
Poezia „Rondelul lunei” păstrează aceeaşi formă fixă de 13 versuri,
structurate în 3 catrene şi un vers liber, înscrisă în lirica lui
Al.Macedonski prin volumul "Poema rondelurilor".(În cerinţă, nu este
marcat versul liber! - n.n.). Ultima strofă sintetizează tema
poeziei, accentuând antiteza trecut-prezent, eternitate-efemeritate.
Eul liric, în ipostaza artistului, sesizează, impresionat, trecerea
ireversibilă a timpului, care-i amplifică tristeţea şi melancolia
pentru condiţia sa efemeră. Deşi luna pare să aibă aceeaşi lumină
"argintată", epitet cromatic şi "cântă tot pe vechea strună", personificare,
eul liric percepe o schimbare esenţială, determinată de timpul
trecător. Simetria poeziei este ilustrată de reiterarea versului "Deşi
pe cer e-aceeaşi lună", aşezat ca incipit şi final, constituind şi
laitmotivul discursului liric, sugerând veşnicia Universului. Prezentul etern
(gnomic) al verbelor „mă-ncunună”, „e schimbată”, „e-aceeaşi”
sugerează permanentizarea sentimentului de deziluzie, fără să se
întrevadă vreo finalitate a acestei stări interioare a sinelui poetic.
Poezia „Rondelul lunei” păstrează aceeaşi formă fixă de 13 versuri, structurate în 3 catrene şi un vers liber, înscrisă în lirica lui Al.Macedonski prin volumul "Poema rondelurilor".(În cerinţă, nu este marcat versul liber! - n.n.). Ultima strofă sintetizează tema poeziei, accentuând antiteza trecut-prezent, eternitate-efemeritate. Eul liric, în ipostaza artistului, sesizează, impresionat, trecerea ireversibilă a timpului, care-i amplifică tristeţea şi melancolia pentru condiţia sa efemeră. Deşi luna pare să aibă aceeaşi lumină "argintată", epitet cromatic şi "cântă tot pe vechea strună", personificare, eul liric percepe o schimbare esenţială, determinată de timpul trecător. Simetria poeziei este ilustrată de reiterarea versului "Deşi pe cer e-aceeaşi lună", aşezat ca incipit şi final, constituind şi laitmotivul discursului liric, sugerând veşnicia Universului. Prezentul etern(gnomic) al verbelor „mă-ncunună”, „e schimbată”, „e-aceeaşi” sugerează permanentizarea sentimentului de deziluzie, fără să se întrevadă vreo finalitate a acestei stări interioare a sinelui poetic.