Era o zi frumoasă de primăvară, iar vântul mângâietor trimitea miresme dulci spre „Muzeul Járanului Român" care adăposteşte obiecte populare. Ascultam uimit discutia manechinelor, care aşteptau să apară primii vizitatori. Tablourile, vecinele mele de fiecare zi, erau tăcute într-un colț îndepărtat, războiul de ţesut scârțâia bătrânește. Sprijinit pe cele opt piciorușe ale mele, am pornit repejor spre şirul de vizitatori care intrau în sală. Am ajuns pe o vitrină rece deasupra prietenelor mele, iile. Pe când stăpâna mea era tânără, zilele păreau mai frumoase pentru noi, ofta visătoare una dintre lile frumoase încă-mi amintesc de casa țărănească în care trăiam... vara se simtea mirosul dulce al grâului, iar spicele ne spuneau poveşti , mie şi secerii harnice... Eu nu voi uita niciodată cum săltam în paşii horei, adaugă alta. Mă strângeau flăcăii la joc, de nu mai puteam de bucurie! Iar eu simt şi acum mirosul de mere şi scorţişoară, al plăcintelor din cuptorul vechi, văruit în fiecare primăvară de stăpâna mea cea harnică..., oftează alta. Stånd linistit pe umărul unui manechin şi ascultând, aud un batic bătrân oftând adânc de dorul timpurilor de altădată: - Ce bine era pe atunci, când eram tovarăş fetei duse la horă, care atrăgea privirile tuturor baietilor din sat! Eu eram comoara ei, broboada înflorată care-i sporea frumusețea! Dar timpul a trecut şi aşezată la casa ei, fata m-a uitat. Așa am ajuns expus în muzeu, unde vin să mă vadă oamenii care vor să ştie cum erau vremurile de odinioară. - Asa mi s-a intamplat şi mie, spune o ie, mâhnită. Mă simt bătrână, chiar dacă pânza mea e incă subtire si frumoasă... Din coltul meu, ascult şi observ totul. Imi frec din când în când picioruşele. Și mi se pare că pånza mea este la fel de fină şi de frumoasă ca a iilor acestora! Doua idei principale! Dau coroana celui mai bun răspuns!
