Identifică o tehnică narativă prezentă în fragment, susținând răspunsul cu o secvență din text:

„M-a apucat un dor de frunze, în suflet şi peste tot, că nu mai pot. Hai să căutăm una, că e vânt şi că e ceaţă. Care-o găseşte primul o să aibă noroc în viaţă.

Ştiam că frunzele astea toate sunt nişte obraznice şi jumătate. Cel puţin, măturătorii de stradă, doamne, să nu le vadă. Odată unul s-a suit într-un castan pe o frânghie de viţă şi a pus în vârful fiecărei ramuri o piuliţă. Să se oprească toate frunzele în interiorul copacului, ca într-un tub, şi să nu răsară decât când o da el drumul la şurub. Dar chiar şi aşa, până a doua zi dimineaţă pomul înflorise cu verdeaţă. Ba, mai căzuseră şi pe jos, ca în marile păduri, cinci coşuri de muguri şi firimituri. Că pământul ăsta e atât de gras, prinzi rădăcini sub pas. Dacă oamenii nu s-ar mişca mereu, singuri ori perechi, s-ar pomeni şi ei cu muşchi şi licheni pe frunte şi pe urechi. Însă în fiecare toamnă, e adevărat, se întâmplă ca acum, ceva neaşteptat. Hai în pădure, n-au de unde afla părinţii, să dezlegăm nodul misterului cu dinţii. Vedeţi, acum totul e pustiu, asta nu e pădurea de astă-vară pe care o ştiu. Nici o frunză - numai câte un cuib gol se mai vede, dar din el nu poţi cânta foaie verde. Cică, dacă rupi o frunză de pe ram, pică toate. (…) Copacii pândesc o anumită zi şi atunci, deodată, toţi îşi fac vânt şi intră cu frunzele-n pământ. Să le repare pe cele care-au ruginit şi să le ascută zimţii care s-au tocit. Ăsta ar fi, după unii, misterul; pădurea confundă uneori pământul cu cerul. Dar, oricare ar fi adevărul, deocamdată ei nu-i stă bine aşa de mare, şi nici o foşnitoare! Vântul, vedeţi, îşi face treaba, dar săracul, bate degeaba. Şi e mult până la primăvară, când se întorc copacii, iar în sus, ca la un semn, învârtindu-se pe osia lor de lemn."

Dau funda, repede