Märinimie
de Emil Gârleanu
In revărsat de zori, pe baltă, lumina face minuni.
Pe fata apei sclipesc, ici, sfărmături de oglinzi; colo, plăci de
ofel: comoni de galbeni intre tresti.
In nuferi, ca-n niste potire plutitoare, curg raze de aur.
Un colb de argint dă strălucire stufărişului. Peste tot linişte neclintită, de rai.
Cocostarcul s-a sculat cu noaptea-n cap. A intrat în baltă. Pe picioarele lungi
, subțiri ca
nişte lujere, trupul lui se leagănă agale. Din când în când îşi udă pliscul; uneori se opreşte de
se uiti, ispititor
, in fundul apei, ca și cum ar fi dat peste ceva ce căuta de mult. E răcoare, şi
racoarea il încântă. Nu simte nici o altă dorință decât să-şi scalde picioarele în unda rece
care-i trimite fiori până sub aripi.
Deodată se opreşte; încordează gâtul şi priveşte. Pe frunza unui nufăr, o
bucură şi ca de frumusețea și răcoarea dimineții. Când l-a văzut, biata broscuța a încremenit
pe picioruşele de dinapoi; cu ochii mari deschiși, cată la cumplitul duşman. In spaima ei, a
vede uriaş, cu capul atingând cerul, cu pliscul lung, larg, să soarbă dintr-o dată balta si,
dimpreuna cu balta, pe ea. Inima i s-a oprit.
Isi astepta sfarsitul
Cocostárcul o vede și înțelege. Dar dimineața e mărinimos. ş-apoi i se pare atât der
mici, atat de neînsemnată această vietate a bălții, că, de la o vreme, parcă o pierde din ochi în
fundul apei, și nici n-o mai zăreşte. Ridică piciorul, o păşeşte dispreţuitor şi trece, măret, mai
departe.
Broscuţei nu-i vine să creadă. Mai stă aşa câteva clipe. Apoi, de bucurie, sare pe o altă
frunză; si-ntr-un avant de recunostintă, ea, cea dintâi, taie tăcerea diminetii:
broscuţă se
Oaac! 1 rog desfășurarea acțiunii și concluzia ​