Răspuns :
“In anul 1854, in 14 zile ale lunii martie, intr-o joi, la sase ceasuri din noapte, m-am sculat la Utrenie, am mers la biserica si am stat in strana, iar in timp ce fratii citeau Miezonoptica eu socoteam adancurile lui Dumnezeu, zicand:
Un Dumnezeu si Ziditor si Facator al tuturor a primit si S-a facut om pentru noi, S-a rastignit si S-a ingropat. Acestea toate El le-a facut si le-a rabdat pentru mantuirea oamenilor.
Astfel cugetand eu, s-a umilit inima si atata bucurie mi-a venit in suflet si o liniste in mintea mea, incat am venit intru atata umilinta, de curgeau lacrimile mele ca izvorul.
Atunci s-a deschis inima mea si s-a facut, intr-un chip oarecare, un drum din inima pana la scaunul lui Dumnezeu. Iar mintea mea, cuvantul cel dinlauntru si inima mea erau unite si ma rugam cu mintea fara vreo impiedicare. Imi ziceam rugaciunea cu oarecare cuvinte umilicioase si mi-a venit o dragoste mare catre aproapele si ma rugam pentru cei ce ma urau si ma dusmaneau.
Atunci, din bucuria inimii mele, salta sufletul meu. Cat am fost in aceasta umilinta si stare, ma vedeam pe mine ca eram in biserica si pe frati ca citeau.
Nemaiputand sta in picioare, am pus strana si am sezut si iarasi ma rugam cu mintea. Si atata dragoste dumnezeiasca m-a cuprins, incat nu a fost cu putinta sa ma odihnesc sezand. Si nu-mi mai era frica de Dumnezeu, ci mai ales aveam mare indrazneala si dragoste catre El, incat sufletul meu a fost stapanit de aceasta dragoste. Si nu mai puteam zice nici rugaciunea din inima, nici alta rugaciune, ci numai simteam in sufletul meu o dorire si o dragoste dumnezeiasca, ca o para de foc arzand in inima mea. Iar sufletul si inima mea erau lipite de Dumnezeu si numai pe Dansul Il inchipuiam, si din ochi curgeau lacrimile ca izvorul. Sufletul meu salta de bucurie si avea mare smerenie.
Si atunci fara de veste am venit in uimire. Nu mai vedeam biserica, nici nu mai auzeam ce se citea. Ci ma aflam intr-un camp mare si frumos, care era impodobit cu tot felul de copaci si de flori pline de miros placut. Frumusetea si podoaba aceea nu se poate scrie, nici nu se poate povesti de limba omeneasca.
Totul era plin de lumina ca si cum ar fi luminat sapte sori. De departe vedeam o multime de oameni imbracati in haine luminoase, tineri de o varsta si tare frumosi la vedere. Fiecare stralucea mai mult decat soarele si umblau incet-incet. Si aveam mare bucurie in sufletul meu si, mirandu-ma, ziceam in sine:
„Oare a cui sa fie gradina aceasta? Cine sa fie oamenii acestia si cum s-au aflat aici?”
Acestea cugetand, mergeam, si, dupa ce am mers putin, am vazut alta multime nenumarata de oameni, care stateau impreuna si erau imbracati in haine ostasesti. Toti erau tineri, de o varsta si voinici la trup, tare blanzi si frumosi la fata, incat straluceau mai mult decat soarele.
Cand i-am vazut, am stat si priveam la podoaba si frumusetea lor, avand mare bucurie in sufletul meu.
Dupa aceea am auzit o strigare de la ei, zicand:
„Fratele nostru – spunandu-mi pe nume – are mare dorire sa mearga la Imparatul, precum stim toti. Deci cine din noi sa-l povatuiasca?”.
Atunci s-a deosebit unul dintre dansii, tanar, mai frumos si mai voinic decat ceilalti, care stralucea precum straluceste luna intre stele, si se arata a fi mai mare intre ei. Acesta a raspuns si a zis catre ceilalti:
„Eu o sa-l povatuiesc, fiindca, precum stiti, are deosebita dragoste pentru mine. Ziua si noaptea mi se roaga, si pentru aceasta de multe ori m-am pus chezas la Imparatul pentru el”.
Un Dumnezeu si Ziditor si Facator al tuturor a primit si S-a facut om pentru noi, S-a rastignit si S-a ingropat. Acestea toate El le-a facut si le-a rabdat pentru mantuirea oamenilor.
Astfel cugetand eu, s-a umilit inima si atata bucurie mi-a venit in suflet si o liniste in mintea mea, incat am venit intru atata umilinta, de curgeau lacrimile mele ca izvorul.
Atunci s-a deschis inima mea si s-a facut, intr-un chip oarecare, un drum din inima pana la scaunul lui Dumnezeu. Iar mintea mea, cuvantul cel dinlauntru si inima mea erau unite si ma rugam cu mintea fara vreo impiedicare. Imi ziceam rugaciunea cu oarecare cuvinte umilicioase si mi-a venit o dragoste mare catre aproapele si ma rugam pentru cei ce ma urau si ma dusmaneau.
Atunci, din bucuria inimii mele, salta sufletul meu. Cat am fost in aceasta umilinta si stare, ma vedeam pe mine ca eram in biserica si pe frati ca citeau.
Nemaiputand sta in picioare, am pus strana si am sezut si iarasi ma rugam cu mintea. Si atata dragoste dumnezeiasca m-a cuprins, incat nu a fost cu putinta sa ma odihnesc sezand. Si nu-mi mai era frica de Dumnezeu, ci mai ales aveam mare indrazneala si dragoste catre El, incat sufletul meu a fost stapanit de aceasta dragoste. Si nu mai puteam zice nici rugaciunea din inima, nici alta rugaciune, ci numai simteam in sufletul meu o dorire si o dragoste dumnezeiasca, ca o para de foc arzand in inima mea. Iar sufletul si inima mea erau lipite de Dumnezeu si numai pe Dansul Il inchipuiam, si din ochi curgeau lacrimile ca izvorul. Sufletul meu salta de bucurie si avea mare smerenie.
Si atunci fara de veste am venit in uimire. Nu mai vedeam biserica, nici nu mai auzeam ce se citea. Ci ma aflam intr-un camp mare si frumos, care era impodobit cu tot felul de copaci si de flori pline de miros placut. Frumusetea si podoaba aceea nu se poate scrie, nici nu se poate povesti de limba omeneasca.
Totul era plin de lumina ca si cum ar fi luminat sapte sori. De departe vedeam o multime de oameni imbracati in haine luminoase, tineri de o varsta si tare frumosi la vedere. Fiecare stralucea mai mult decat soarele si umblau incet-incet. Si aveam mare bucurie in sufletul meu si, mirandu-ma, ziceam in sine:
„Oare a cui sa fie gradina aceasta? Cine sa fie oamenii acestia si cum s-au aflat aici?”
Acestea cugetand, mergeam, si, dupa ce am mers putin, am vazut alta multime nenumarata de oameni, care stateau impreuna si erau imbracati in haine ostasesti. Toti erau tineri, de o varsta si voinici la trup, tare blanzi si frumosi la fata, incat straluceau mai mult decat soarele.
Cand i-am vazut, am stat si priveam la podoaba si frumusetea lor, avand mare bucurie in sufletul meu.
Dupa aceea am auzit o strigare de la ei, zicand:
„Fratele nostru – spunandu-mi pe nume – are mare dorire sa mearga la Imparatul, precum stim toti. Deci cine din noi sa-l povatuiasca?”.
Atunci s-a deosebit unul dintre dansii, tanar, mai frumos si mai voinic decat ceilalti, care stralucea precum straluceste luna intre stele, si se arata a fi mai mare intre ei. Acesta a raspuns si a zis catre ceilalti:
„Eu o sa-l povatuiesc, fiindca, precum stiti, are deosebita dragoste pentru mine. Ziua si noaptea mi se roaga, si pentru aceasta de multe ori m-am pus chezas la Imparatul pentru el”.
