Răspuns:
MIŞCAREA ŞI SENSIBILITATEA LA PLANTE
Conf. univ. dr. Aurel Faur
Asist. univ. drd. Nicoleta Ianovici
Mişcarea este o însuşire de bază a materiei vii, întâlnită atât la animale, cât şi la plante.
La animale predomină mişcările de locomoţie, executate mai ales prin contractilitatea proteinelor, care
au atins un grad ridicat de specializare în structura muşchilor.
La plante mişcările se realizează în mod foarte variat. Astfel, la organismele inferioare libere se întâlnesc
mişcări de locomoţie bazate pe contracţia proteinelor. La plantele fixate, mişcările se pot realiza mai ales prin
modificarea imbibiţiei pereţilor celulari sau a forţei de coeziune la celulele moarte. În structurile vii mişcările se
realizează prin variaţii ale creşterii pe feţele opuse sau prin modificări ale turgescenţei.
În general, mişcările plantelor fixate se realizează foarte încet şi sunt mai greu de sesizat comparativ cu
mişcările animalelor. În cazuri mai rare, se produc mişcări energice: la frunzele compuse de Mimosa pudica, la
frunzele metamorfozate de Dionea, Aldrovanda, Utricularia etc.
Fenomene de orientare şi mişcare la plante au fost menţionate încă din antichitate.
În sec. al IV-lea î.e.n. Teophrast a observat şi descris mişcările la Mimosa pudica, iar Plinius cel Bătrân
în sec. I e.n. menţionează mişcările de apropiere a foliolelor de trifoi pe timp noros.
Studii experimentale asupra mişcărilor la plante încep în sec. al XVII-lea, când John Ray cercetează
curburile fototropice, despre care în sec. al XVIII-lea Hales arată că se execută prin variaţii de creştere. C. Linné,
atentul observator al mişcărilor fotonastice şi nictinastice, subliniază rolul variaţiei intensităţii luminii şi
temperaturii.
La începutul sec. al XIX-lea, Knight reuşeşte prin experienţele sale să demonstreze rolul forţei de
gravitaţie în cazul curburilor geotropice (1806), iar mai apoi să descopere hidrotropismul (1811) şi
tigmotropismul (1812). Charles Darwin a fost un experimentator genial şi meticulos asupra mişcărilor vegetale,
în special tropismele şi nastiile.
După descoperirea stimulatorilor de creştere, prin cercetările lui Boysen-Jensen, Went, Holodnâi, Kögl
etc, se realizează progrese importante în explicarea mecanismelor diferitelor tipuri de mişcări la plante.
Mişcările variate ale plantelor pot fi grupate în două categorii:
- mişcări pasive, pentru realizarea cărora nu se consumă energie proprie şi
- mişcări active, pentru realizarea cărora plantele consumă energie proprie.
1. Mişcările pasive
Numeroase organisme din fitoplancton care plutesc liber în apă sunt antrenate fie de curenţi verticali (ca
urmare a diferenţelor de temperatură dintre straturile de apă), fie de curenţi orizontali, mai ales în cazul apelor
curgătoare. În această ipostază se pot afla şi unele cormofite lipsite de un sistem radicular care să le fixeze de
substrat (Salvinia, Utricularia, Lemna).
Tot în această categorie se încadrează şi modalităţile variate de răspândire a fructelor şi seminţelor la
numeroase plante care prezintă adaptări la diseminarea anemochoră, zoochoră sau hidrochoră, ajungând astfel la
distanţe apreciabile de plantele care le-au produs.
Majoritatea mişcărilor pasive la plantele fixate de substrat se bazează pe mecanisme fizice: imbibiţie,
coeziune, împroşcare.
1.1. Mişcările pasive prin imbibiţie
Aceste mişcări se întâlnesc la plante ce prezintă fructe uscate dehiscente şi se realizează prin modificări
inegale ale volumului diferitelor părţi care alcătuiesc organul respectiv, ca rezultat al micşorării sau al măririi
cantităţii de apă de imbibiţie anizotropă a micelelor de celuloză din pereţi. Aceste mişcări au loc prin implicarea
vaporilor de apă din aer şi din această cauză se numesc mişcări higroscopice.
Când micelele celulozice de pe faţa externă sunt dispuse transversal, iar cele de pe faţa internă
longitudinal, în aerul umed se produce o curbură prin care faţa externă devine convexă, iar cea internă concavă.
73
În aer uscat, pierzând apă mai multă, faţa externă tinde să devină concavă, deoarece micelele de celuloză de pe
această faţă sunt în contact direct cu atmosfera. Asemenea mişcări au loc la capsulele muşchilor, la polifoliculele
Fig. 1.
Deschiderea polifoliculelor la
Helleborus niger în aer