Eram la munte, într-o zi de început de toamnă. Priveam... și nu mă săturam
privind ! Natura toată părea o minunăție cerească, iar eu descopeream
adevărate tablouri și iar tablouri, unice, impresionante, perfecte.
Aș fi dorit să fiu pictor, să aștern totul pe pânze uriașe, într-o simfonie
suavă a culorilor calde și reci.
Am început să "creionez" câteva siluete de copaci, pe caietul meu
de dictando, cu pixul albastru, apoi cu cel negru, apoi cu cel roșu...,
apoi cu cel verde.
După 10 minute, parcă ieșise ceva interesant, dar, după alte 5 minute,
am mototolit foaia de hârtie și am aruncat-o nemulțumit.
Așa că m-am trezit că scriu și iar scriu, schimbând aleatoriu pixurile, descriind cu răbdare ceea ce ochii mei vedeau la tot pasul.
Mă așezam pe câte o bancă, scriam, porneam din nou, agale,
apoi găseam o altă bancă și iar scriam, și tot așa, mai toată ziua
aceea am tot scris.
Acasă, sora mea, Claudia, m-a felicitat pentru ce am scris,
mi-a corectat unele mici scăpări sau derapaje, apoi mi-a dat ideea
să rescriu totul.
Am stat mult să mă gândesc la titlul potrivit, dar nimic nu se potrivea
cu ce scrisesem acolo, la munte. Așa că tot Claudia m-a salvat
spunând simplu și spontan următorul titlu : "Scriitor pentru o zi"
Am fost uimit și bucuros când doamna profesoară de Limba Română
mi-a luat caietul și mi-a citit compunerea în fața clasei.
Nu mi-a pus notă, dar m-a felicitat și m-a numit marele scriitor al clasei.
Colegii m-au aplaudat, iar eu... am fost fericit !!!