Redactează o compunere de minimum 150 de cuvinte, în care să caracterizezi un personaj din textul dat.

Cu toate stăruințele mele, până să sfârșesc scrisoarea, Ilie Chioarul n-a vrut cu niciun chip să se așeze pe scaun. În picioare, lângă birou, nu-și dezlipea ochii de la foaia pe care se înșirau slovele. Ca toți neștiutorii de carte, socotea scrisul o tainică vrăjitoare pe care nu îndrăznea să o turbure.
În mâinile uriașe și păroase, își frământa pălăria, țistuindu-și băiatul neastâmpărat. Dar copilul pierzând sfiala de la început, în vârful picioarelor, se apropia de cadrele de pe pereți, de rafturile bibliotecii, de statuetele așezate pe etajere, cercetând totul cu ochi uimiți și lacomi.
Pe sub gene îl urmăream din când în când, cum abia îndrăznea să atingă o carte ori să răsfoiască un album. În privire îi străluceau atâta curiozitate inteligentă și atâta dorință, că i-am făcut semn rumânului să-l lase în pace.
Apoi, încheind scrisoarea pe care plugarul o înfășură, cu deosebită grijă, în basma și o strecură în chimir, am ieșit să-l întovărășesc câțiva pași, la vale, spre sat. Încetinind mersul sub teii care stropeau încă picuri de ploaie, i-am dat câteva sfaturi. I-am hotărât și un mic ajutor, cât timp copilul îi va umbla prin școli. Turburat, nu găsea cuvintele cu care să-mi mulțumească îndestul.
Iar cum băiatul trecuse înaintea noastră, călcând cu picioarele goale pe o potecă udă, fără grijă, și șfichiuind cu o nuia crengile teilor, din care se scutura un ropot de stropi, ne-am trezit îngândurați deodată amândoi. Vietatea aceasta, neisprăvită, crudă, deprinsă încă să nu se depărteze de vatră mai mult ca un pui de aripa caldă a cloștei, începând de mâine va fi împinsă fără milostivire în viață. În internatul acela din Iași, unde răspunsurile lui istețe îl făcuseră primit la învățătură, peste câteva zile va fi prins în cleștele puternic al grijilor, din care strânsoare nu-i va mai fi îngăduit să scape niciodată. Scrisoarea mea pentru un atotputernic de acolo nu avea să-i ușureze cu mult amarul... Cu ochii abia deschiși la arzătoarea mistuire a vieții, va începe de fraged munca cea silnică.
Badea Ilie îmi împărtăși nu știu pentru a câta oară bucuria și îngrijorările. Petrică al lui minunase de la început învățătorul. Între oameni necăjiți și simpli, răsărise deodată cu o minte ascuțită, luminoasă ca o floare rară, crescută între buruieni de rând. Căci muncitorul care pășea rar alături de mine recunoștea cu umilință că nici el, nici nevastă-sa n-au strălucit vreodată prin cine știe ce ascuțime de minte. Copilul acesta le venise ca un har dumnezeiesc, să le aducă bucurie, și în viața lor întunecoasă și cu cerul închis, nădejdi îndrăznețe. Acolo, la școala unde umblă atâția feciori de domni, învățătura îi va fi mai ușoară. Se va deprinde cu alte obiceiuri; se va pregăti pentru lumea în care fără doar și poate, îl vor înălța cărțile.
Aceste gânduri mi le împărtășea tărăgănat Ilie Chioarul, ciugulind în treacăt spicul răscopt a ierbei printre care curgea poteca... Și grăind, cu privirea își dezmierda odrasla care ajunsese departe, vioi și neastâmpărat ca un adevărat fiu al câmpurilor.

Cezar Petrescu, Fiul câmpurilor​