La un moment dat am zarit de sub frunzele putrezite un ghiocel. Lumina ca o mica raza de soare in o zi atit de trista. M-am aplecat asupra lui cu gindul sal smulg se sub pamint ca sa il aduc mamei, dar m-am intrebat oare cum bietul ghiocel supravietueste pe un vint atit de puternic, si cum asa o fire gingasa a aparut atit de devreme. M-am gindit la ghiocel ca la fire a frumusetii si alinarii sufletelor deaceia in loc sa il duc mamei lam lasat in pamint cu speranta ca miine il voi vedea din nou. M-am ridicat in picioare iar in drum spre casa aveam doar un singur gind. Ma gindeam la gingasia si pura existenta a acestui ghiocel care nu doar vesteste ca vine primavara ci si inblinzeste sufletele si curata inima de frigul si singuratatea iernii.
