SALUT,
Prima parte – Cititul şi scrisul – ne aduce în prim plan un copil şi apoi adolescent îndrăgostit cu totul de cărţi („Când le deschideam, uitam totul – ăsta era cititul? Nu, asta însemna să mori de plăcere”-Sartre). Paginile trec pe nesimţite, sunt absolut seducătoare şi ne rămâne în memorie copilul care îşi dorea să se joace tot timpul, dar în acelaşi timp care iubea perioadele în care era bolnav, pentru că erau singurele momente care îl sustrăgeau de la joc, care îl obligau să stea tot timpul în pat şi în care putea să citească nestigherit ore în şir. Somnul de după-masă i s-a părut întotdeauna insuportabil, pentru că îl privau pentru o oră sau două de cele două mari plăceri ale copilăriei sale: cititul şi joaca: „Prima activitate pe care memoria mea o înregistrează, în care eu sunt subiect individual şi orgolios, este scrisul. Nu cititul (care mă prindea ca şi joaca): scrisul. Am devenit conştient de mine scriind. Mai ales că nu ştiu cum şi când am învăţat literele. Gândindu-mă bine, le-am ştiut dintotdeauna. Nici părinţii mei nu-şi amintesc cine şi când m-a învăţat să citesc. M-am pomenit citind, aşa cum m-am pomenit jucându-mă: înainte de a fi eu însumi.”
Este clar că avem în faţă o carte foarte interesantă şi captivantă, care va fi iubită de cei care iubesc cărţile. Ne amintim cu plăcere rândurile lui Mircea Eliade despre cărţile citite, despre nopţile în care stătea treaz doar pentru a termina încă şi încă o carte, despre dorinţa lui de a fi specialist în domenii care mai de care mai ciudate. La fel, Nicolae Manolescu are un cult al cărţii şi o deosebită plăcere de a face cunoscut mai departe această pasiune, care induce cititorului dorinţa de a termina rândurile şi a căuta în bibliotecă următoarea lectură. Pentru pasionaţii de carte, în rândul cărora mă regăsesc şi eu, „Viaţă şi cărţi”, cel puţin în prima parte, nu este decât o confirmare că sunt şi persoane publice care gândesc la fel şi care îi pot călăuzi pe drumul lecturii ca plăcere şi, de ce nu, al criticii literare.
