ce moment al subiectului este aici ??? :A fost odată o babă, bătrână, bătrână. Abia zărea de bătrână ce era. Şi mâinile îi umblau la ciorap, iar în gândul ei se ruga la Dumnezeu s-o dăruiască cu un copil, că n-avea decât pe unchiaşul ei. Şi unchiaşul, ba la pădure, ba la arie, ba la târg, iar baba sta singură cuc, că toată ziulica i-ar fi ţiuit tăcerea în fundul urechilor dacă n-ar fi strănunat şi n-ar fi tuşit câteodată. Ba uneori, ca să-şi mai ţie de urât, tot ea vorbea şi tot ea răspundea. Şi râdea ea de ea, ca şi cum ar fi râs ea de altcineva, înşirând ochiurile pe cârlige. — Ei, ei, ce n-ar plăti un flăcău la bătrânţile noastre! — Cât, de? cât? — Ihi, ihi, mult de tot! — Adică ce, nu te-ai mulţumi şi c-o fată mare? — Ba, ce să zic, bine ar fi ş-o fată... — Da, dar la fată vrea zestre. — S-ar găsi, că eu şi unchiaşul avem ce ne trebuie şi nu ne trebuie mult, trei coţi de pânză albă şi câte un coşciug; iar boii moşului, iar plugul moşului, iar casa moşului şi a babei, toate ar fi ale fetei. — Bine, mătuşă, bine, da' de unde şi fată? Tu nu ştii că copacii uscaţi nu mai dau de la rădăcină? Şi bătrâna începu să râdă şi să ofteze: "hi, hi, hi, ooof, of!" — Ei, toate se întorc, şi apele se întorc de la Dumnezeu, numai tinereţile ba. Ce nu e la timp nu mai e niciodată. M-aş mulţumi eu şi pe un prichindel de băiat. — Ba te-ai mulţumi şi pe-o codană. Tu să-nşiri, şi ea să deşire, tu să cerni, şi ea să risipească, tu să pui de mămăligă, şi ea să răstoarne căldarea pe foc. — Dacă e pe-aşa, m-aş mulţumi şi pe-un copil cât ghemul, numai s-aud în casă "mamă", că mult e pustiu când uşa se închide peste doi bătrâni. — Da' dacă ar fi mai mic? — Fie şi mai mic. Şi bătrâna începu să râdă. — Ce neroadă! — Ba neroadă, nu glumă! — Dar dacă ar fi cât un bob de mazăre? Şi tocmai când da bătrâna capul peste cap de râs, odată tresări că, de după uşă, se-auzi un glas ascuţit şi înţepat: — Dar dacă ar fi cât o neghiniţă? Bătrâna se uită, se uită şi începu să se închine. — Bine, bine, zise acelaşi glas, văd eu că nu-ţi trebuie copii... Baba îşi luă inima în dinţi şi zise: — Ba-mi trebuie... da' unde eşti... cine eşti? — Cine sunt? Neghiniţă, gândul lumii. De mic ce sunt, pătrund în urechile oamenilor şi-i ascult cum gândesc.