Poezia are o structură simplă: ea este alcătuită dintr-o metaforă extinsă, având ca simbol central ochii iubitei. Simbol al spiritualității omenirii în esența ei ”ochii ” sugerează, pe de o parte, frumusețea sufletului iubitei, iar pe de altă parte, misterul dragostei.
Poezia este construită ca o adresare directă către ființa iubită, procedeul de care uzează poetul fiind invocația. Specifică stilului retoric, invocația se realizează aici prin substantivizarea adjectivului ” Frumoaso ”, în cazul vocativ, în primul vers al poeziei, iar în ultimul, prin metafora ” lumina mea ” în cadrul unui oximoron.
Mărcile eului liric din poezia ” Izvorul Nopții ” scrisă de Lucian Blaga sunt pronumele personale, reflexive, posesive și verbele.
” Frumoaso,
ţi-s ochii-aşa de negri încât seara
când stau culcat cu capu-n poala ta
îmi pare
că ochii tăi, adânci, sunt izvorul
din care tainic curge noaptea peste văi
şi peste munţi şi peste seşuri
acoperind pământul
c-o mare de-ntuneric.
Aşa-s de negri ochii tăi,
lumina mea. ”
Limbajul poetic folosit de poet nu are rol în notarea unei stări de spirit, modalitatea de expunere nefiind descrierea, ci poetul urmărește mereu, prin repetarea și acumularea unor determinări diferite să adânceasă misterul ce se află în ochii iubitei: ” ochii .. negrii ”, ” ochii tăi adânci ”.
