,,Nimic nu se pierde, totul se transforma''. Așa se spune despre natură, și așa și este. Totul pornește de aici, din picaturile de rouă plânse de nori întunecati, de brizele melancolice ale frunzelor pădurii și de albastrul pierdut al gândurilor rămase prin varfuri de munte.
Asta îmi amintește de o zi de primăvară, cand era cald si soare. Eu și Victor ne plimbam cu bicicleta pe drumuri de țară. Casa bunicilor mei era foarte aproape de un codru și obișnuiam sa ma duc mereu acolo pentru ca ma simteam mai liber.
-Off, nu mai pot, zău! Hai sa ne oprim o clipă aici!
-Sigur, Victor. Putem sa ne plimbam puțin prin codru dacă vrei.
-Vreau doar să stau putin la umbră...
-Haide! Vom sta aici atunci.
Codrul era liniștit si tacut. Doar daca inchideai ochii puteai auzi vantul lin și un ciripit slab in depărtare.
-Uite! Vezi copacul acela?
-Da?
-Acolo obisnuiam să ma cațăr vara. Nimeni nu te vede si e o priveliste minunată.
-Hehe! Mereu ești asa aventuros?
-Doar ma stii Vic!
Eu si Victor am stat acolo o Ora, sau poate mai mult... sincer nu-mi mai amintesc. Stiu doar ca i s-a facut frig la un moment dat... brr! Si ce frig mai era! Atunci am considerat ca e momentul sa ne întoarcem si am lasat in urma orice cip-cirip, baz-baz si vhu-vhu.