Pe marginea Dunării,
Merg feciorii cu boii,
Iar în fruntea boilor,
Merge floarea florilor,
Dragostea feciorilor.
Zice Floare, către soare:
Mână, bade, boii tare
Că vine Dunărea mare!
Las’ să vie să mă-nece,
Că n-are cin’ mă petrece.
N-am nici fraţi, n-am nici surori,
Parc-aş fi făcut din flori.
(variantă:
Las’ să vie să mă mâie,
că n-am fraţi ca să mă ţâie
şi surori să mă mângâie)
Numai mândra să mă plângă,
Că ne-a fost dragostea lungă,
Ne-am iubit ca să ne-ajungă.
Alte variante pe care le-am întâlnit:
„la podeţul cel de piatră,
n-am nici mamă, n-am nici tată,
la podeţul cel de flori,
n-am nici fraţi, n-am nici surori
(…)
Es afară, cat la munţi,
Intru-n casă, n-am părinţi.
Es afară, cat la flori,
Intru-n casă, n-am surori”
