Cu mulţi ani în urmă făceam primii paşi într-un hol întunecos din casa unei mătuşi şi împărţeam această mică victorie doar cu mama … tata era mult prea departe şi nici nu ştiu dacă chiar îi păsa.Peste câţiva ani am mers la şcoală, chiar dacă trăiam într-o familie “bolnavă”, era familia mea – mama şi tatăl meu, care mă iubeau fiecare, în felul său bineînţeles. Mama mă alinta şi făcea totul pentru a-mi transforma copilăria într-un vis frumos, tata era şi el undeva alături, plătind partea sa …de educaţie.Aveam tot ce-şi poate dori un copil – o cameră mare plină cu jucării, o mulţime de dulciuri şi o poftă mare de şotiuţe. Am tăiat draperiile mamei (învăţam tainele croitoriei), am spart un geam pentru a-mi scoate jucăriile prizoniere afară, am învăţat puii să înoate, iar mai târziu m-am apucat să gătesc (păcat că unica fiinţă care s-a bucurat de bucatele mele a fost câinele).De obicei mama îmi spunea că nu e bine ce fac, iar tata niciodată nu spunea nimic – mă privea, iar tăcerea era unica lui replică. Aveam nevoie să mă vadă, să mă audă, să vorbească cu mine, iar el era mereu ocupat. Dacă îl întrebam ceva… răspunsul era mereu unul şi acelaşi: ” De câţi bani ai nevoie?”.Fiind mică îmi plăcea, orice îmi doream obţineam foarte repede, răsfăţul era la ordinea zilei, iar eu eram o mică prinţesă într-un castel de sticlă, transparent şi rece ca gheaţa. Învăţam foarte bine pentru că îmi plăcea să fiu mereu prima, să am mereu ce e mai bun. Îmi preţuia în felul lui inteligenţa mea de copil şi talentele mai mult decât inima, care era totuşi singura mea mândrie, care era singurul meu izvor al oricărei forţe, al oricărui necaz.Mi-am dat seama că foarte rar cel care are primul loc joacă şi primul rol… Eram singură, învăţam, făceam ceea ce mulţi doar visau şi totuşi totul trecea pe lângă el. Mama era mândră, mergeam împreună în oraş, la cumpărături, era o plăcere mare atât pentru ea cât şi pentru mine. Erau clipe de pură evadare din singurătatea mea şi totuşi nu era o evadare deplină.Aş fi vrut să am puterea de a schimba ceva, aş fi vrut să am şansa de a opta pentru o nouă viaţă, dar zarurile fuseseră demult aruncate. Încercasem deja să îi atrag atenţia prin orice: plecări de ultimă oră, ieşiri târzii în noapte, prietenii ciudate – totul însă pentru el nu era decât un mic capriciu pentru care nu avea rost să se deranjeze.Vroiam un minut, o clipă de fericire pură, o clipă în care să nu existe cer şi pământ, o clipă în care eu să fiu centrul şi extremităţile universului său.Vroiam să înot într-o mare a iubirii, într-o mare care să-mi ajungă până la genunchi, iar apa să nu fie altceva decât o uşoară ceaţă de armonie.Vroiam să respir într-o familie care cu adevărat există!
Deci,fiecare dintre noi are dreptul la o viață normală..la o familie adevarată,care să se iubească și sa fie alături unul de celălalt pe veci.
