Aceast afirmatie face trimitere atat la dragostea parinteasca, sau cel putin la cei care au manifestat un astfel de sentiment chiar daca nu au ocupat functia de parinte, cat si la actul lecturii care gest incantator.
Cu alte cuvinte, iubirea celor care "si-au petrecut timpul cu noi cand eram mici" este adesea regasita in povestile citite seara sau in dupa-amiezele insorite si dogoritoare, care s-au intiparit nu doar in memorie, dar mai ales in suflet, incat prin ochii mintii pare recitim acele ganduri de fiecare data cand simtim un iz al vremurilor trecute.
Ochii mamei sau ai bunicii sunt, fara indoiala cele mai blande si calde priviri pe care le vom primi vreodata chiar si atunci cand suntem dojeniti. Ei sunt asociati cu lectura, sau acea epistola veche, roasa de timp si presata de praf pe care parintii o readuceau la viata de fiecare data cand recitau sau urmareau cu patima randurile asternute acolo. In fata noastra de copii nestiutori se deschidea mereu un univer grozav, impanzit de miracole, regine, spiridusi si vrajitoare, iar citutul in sine noua ni se parea ceva supranatural si ceva ce nu-l vom putea dobandi. Vorbele mamei care ieseau cu atat repeziciune incat nu stiam daca cineva poate reproduce literese scrise atat de repede sau recurge la confabulare.
Totusi, timpul a trecut, iar acum stau noptile si ma gandesc la povestile citite care si acum imi incearca imaginatia , gandul si memoria, si imi umplu existenta de miracolul iubirii.
