Flexiune în limba română
În limba română forma verbelor se modifică în timpul vorbirii în funcție de persoana, numărul și uneori genul subiectului. De asemenea, prin conjugare, verbul își poate schimba forma în funcție de alți parametri, precum timpul, modul, aspectul sau diateza.
Există verbe, numite defective, a căror conjugare este incompletă, din paradigma lor lipsind o parte din forme.
În limba română verbele se clasifică adesea în funcție de terminația de la modul infinitiv în patru grupe, numite conjugări:
conjugarea I, verbe terminate în -a: a lucra, a cînta, a crea, a veghea;
conjugarea a II-a, verbe terminate în -ea: a avea, a vedea, a cădea;
conjugarea a III-a, verbe terminate în -e: a face, a crede, a cere, a merge;
conjugarea a IV-a, verbe terminate în -i sau -î: a citi, a fugi, a coborî, a hotărî.
Această clasificare în patru grupe de conjugare se face mai degrabă în scopuri didactice și are o valoare practică limitată. Astfel, de exemplu, deși verbele a purta și a scurta se comportă diferit în timpul conjugării — eu port, dar eu scurtez — asemănarea formală a infinitivului le pune în aceeași grupă. Analiza detaliată a fenomenelor morfologice duce la concluzia că verbele limbii române se organizează în circa 11 grupe (numărul precis depinde de tratarea verbelor rare ca excepții sau ca formînd grupe mici) și că, dacă se ține cont de toate tipurile de alternanțe fonetice, numărul grupelor ajunge la cîteva zeci, fără a include verbele neregulate.
