La 15 ani, lumea pare un paradis ofilit, ființele toate se duc să moară, una după alta, timpul se oprește, contemplându-se îndelung... în oglinzi paralele.
Mișcarea cea mai sigură, cea a gândurilor de dinainte de somn, mă regăsește -n fiecare noapte, la marginea târziului, ca o secetă scurtă, potolită de brațele umede, ale ultimei ploi de vară.
Sub tremurarea melodioasă a pendulei din vechiul turn, aripile porumbeilor zănatici se caută, se regăsesc, printre corzile diafane ale unei aceleași harfe, pierdută de flori.
Nimicul se-mpodobește cu lacrimi uscate, neprețuite ghirlande... presate în amintirile norilor grandioși, pe treptele dimineților abia desfăcute.
