Pornind de la ideea că fapta este cea mai elocventă dovadă, nu vorba, fabula pune în scenă albinele și bărzăunii care încercând să stabilească proprietarul de drept al unui fagure uitat pe câmp, ajung să ceară ca această situație să fie dezamorsată, prin stabilirea adevărului în mod obiectiv, de către o altă insectă din afara grupurilor, anume o viespe.
Viespea, află de la alte insecte că și un grup și celălalt sunt văzute pe lângă stupi, mai ales că albinele și bărzăunii seamănă și nu poate fi stabilit cu exactitate cui aparține de drept fagurele.
Trece astfel mult timp, iar o albină insistă că astfel, fără o decizie, fagurele se va strica și nu va fi de nici un folos nimănui și, pentru a putea decide corect, propune ca fiecare dintre cei ce consideră că fagurele îi aparține, să dea o probă. Viespea acceptă proba, însă bărzăunii nu se supun acesteia (ei neavând rolul de a aduna polenul și a face mierea ulterior închisă în faguri).
Astfel se poate stabili cu ușurință cine trebuie să fie proprietarul, iar mierea este "predată" albinelor.
