Era o zi de vara,perfecta pentru a iesi pe afara impreuna cu cele 2 prietene ale mele. Am decis ca pentru aceasta drumetie,cel mai bun moment de plecare e seara.
Pe drum,am observat cum stelele incep sa se inmulteasca pe cerul de un albastru radiant,impanzit din loc in loc de nori mici si gri,prevestitori de ploaie. Deasupra noastra,apusul se rasfira ca o gura de foc,ca o bucata de Purgatoriu,rosu,portocaliu si vinetiu,niste culori usor livide,parca ireale. Am simtit cum o boare scurta imi alunga cateva suvite razlete de pe fata. Aerul mirosea acum a iarba,a fructe,a viata. Am privit undeva spre orizont si am vazut cum soarele e inghitit de panta de pamant spre care se indrepta,lasand in urma un semiintuneric ametitor. O umbra se lasa peste tot,iar copacii inalti si drepti erau parca niste siluete negre ce se contopeau cu intunericul din jurul nostru,ca o foaie de hartie imbibata cu cerneala. Ciudat,dar ma simteam atat de bine,acea atmosfera feerica,parca traisem dintotdeauna cu ea,parca in sufletul meu incoltise o samanta ce purta acea obscuritate in ea,atat de plapanda ca un nor.
Am ajuns la pajistea mult visata,unde ne-am pus cortul si am stat afara pana tarziu,culegand micii clopotei serafici din iarba si numarand puzderia de stele,puzderia de ganduri frematande. Probabil am adormit toate afara,nu imi amintesc.
