Răspuns :
Destinul unui poet este sa ajunga sa scrie poezii. El trebuie sa fie inspirat de lume pentru a putea face asta. El scrie poezii pentru noi , iar noi ii dam inspiratie pentru a ne scrie poezii . De exemplu Mihai Eminescu a devenit poet parcurgand un drum lung spre poezie . Stia tot ce este de stiut . Avea mereu inspiratie. A simtit ceea ce a scris in poeziile lui. Rolul poetului este de a ne face sa citim mai mult. Prin poeziile lui schimba lumea . Istoria poate fi schimbata cu o poezie.
Daca scri mare si cuvintele departate unul de altul iti iese :))
Conform DEX, destinul este o forta sau o vointa supranaturala despre care se crede ca hotaraste in mod fatal si irevocabil tot ce se petrece in viata omului.
Poetii ,prin natura lor sensibila ata la vibratiile terestre,cat si la cele ale Universului
par a fi constienti de menirea lor in lumea trecatoare.
"Nimicnicia" individuala a lul Mihai Eminescu este o suferinta interioara si
interiorizata in care poetul practic "s-a pierdut".Viata lui ratacitoare in planul
terestru este comparata ca fiind asemenea unei "frunze de pe apa "sau a unui
"fulger in chaos".
La randul sau , Lucian Blaga ,cu un gest de piosenie "se-nchina"luminii stelare si
flacarilor reci ale acestora.Sperantele,"nazuintele"pamantesti sunt privite ca niste
"indemnuri" interioare ale eului liric de a decripta ,de a intelege calea abisala a
lumii stelare.
Lumea poeziei si implicit lumea poetului apare la ambii autori ca o izolare fata de
lumea activa dar mercantila a omului concret,a omului pamantean.
Destinul poetului este unul filosofic,eul liric este constient de "zadarnica minte de
visuri "( Eminescu) si de "singuratatea sufletului "( Blaga).
Intrebarile retorice adresate de ambii autori reprezinta intelegerea destinului ,pe
care cei doi si-l asuma ,deoarece destinul ambilor il reprezinta eternitatea.
Poetii ,prin natura lor sensibila ata la vibratiile terestre,cat si la cele ale Universului
par a fi constienti de menirea lor in lumea trecatoare.
"Nimicnicia" individuala a lul Mihai Eminescu este o suferinta interioara si
interiorizata in care poetul practic "s-a pierdut".Viata lui ratacitoare in planul
terestru este comparata ca fiind asemenea unei "frunze de pe apa "sau a unui
"fulger in chaos".
La randul sau , Lucian Blaga ,cu un gest de piosenie "se-nchina"luminii stelare si
flacarilor reci ale acestora.Sperantele,"nazuintele"pamantesti sunt privite ca niste
"indemnuri" interioare ale eului liric de a decripta ,de a intelege calea abisala a
lumii stelare.
Lumea poeziei si implicit lumea poetului apare la ambii autori ca o izolare fata de
lumea activa dar mercantila a omului concret,a omului pamantean.
Destinul poetului este unul filosofic,eul liric este constient de "zadarnica minte de
visuri "( Eminescu) si de "singuratatea sufletului "( Blaga).
Intrebarile retorice adresate de ambii autori reprezinta intelegerea destinului ,pe
care cei doi si-l asuma ,deoarece destinul ambilor il reprezinta eternitatea.