Podoabele iernii
Iarna cu ale ei poadoabe a sosit și își cerne norii de zăpadă peste întreaga regiune și cade, cade puzderie, măruntă și deasă. Orașul e acoperit de o pătură albă de nea, iar casele abia se zăresc.
Zăpada este vânturată de un crivăț, care te orbește. Ulițele sunt goale. Oamenii se adăpostesc în case, la căldură. Vuiet surd se încovoaie pe după dealuri și se pierde în văi adânci. Câmpurile albe ascund roadele viitorului an. Fulgii încă cad din cerul ca leșia. Atât de frumoși sunt, încât parcă ar cădea mici diamante prețioase din cer. Privesc peisajul minunat de la fereastra casei mele. Florile de gheață îmi acoperă geamul, dar încă mai zăresc pe cer cârduri de corbi, pierdute de vânt, care croncănesc căutând spre păduri. Pădurile sunt împodobite cu nea pufoasă și sclipitoare și ramurile copacilor abia se mai zăresc.
Amurgul serii se întinde ca un văl sur, oamenii se retrag în lumea viselor liniștite și afară, viscolul se întețește.
